Salvatoarea din zborul 962

Când mi-am făcut check-in-ul online pentru zborul de întoarcere din Atena, după alocarea locului, am fost pusă să răspund la trei întrebări, având în vedere că mi se alocase locul de lângă ieșirea de urgență: dacă am peste 15 ani, dacă declar că nu am dizabilități majore și dacă mă consider în stare să ajut echipajul în cazul unei situații de urgență. Am dedus că asta e procedura obișnuită în astfel de situații. Dacă la una dintre întrebări răspunsul ar fi fost negativ, ar fi urmat să mi se aloce un alt loc, dar la check-in în aeroport. Cum n-aveam chef să mai stau la o coadă, am răspuns afirmativ la toate. La primele două, n-am avut dubii, la ultima m-am gândit puțin, dar am decis că da, mă simt în stare. Am lucrat în industria chimică și sunt familiarizată cu situațiile de urgență (cel puțin teoretic), la capitolul viteză de reacție, sunt chiar mai rapidă decât mi-aș dori, uneori (pe mine, să nu mă pui să am răbdare, dar când vine vorba să acționez rapid, îmi pică mănușă), în plus, știu să urmez instrucțiunile date de alții, că doar n-ar fi urmat să conduc eu intervenția. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că probabilitatea de a fi fost necesar era foarte mică, iar eu plec întotdeauna cu gândul optimist că nimic rău nu se va întâmpla, iar dacă se întâmplă, înseamnă că așa era scris.

După check-in, am și uitat de asta. Dar mi s-a reamintit constant. Avionul a întârziat două ore (că vremea, că ploaia, că lipsa personalului etc). După exercițiul de răbdare impus, mă așez la rând la controlul documentelor înainte de îmbarcare, bucuroasă că mă situez destul de în față și n-am nevoie de alt exercițiu de răbdare. Aș! Când mi-a venit rândul, operatoarea mi-a oprit documentele și m-a pus să aștept. Răbdareeee! După ce s-au scurs toți călătorii pe lângă mine, timp în care băteam tactul când cu stângul, când cu dreptul, operatoarea mă ia la întrebări. De fapt mi-a adresat una singură (văzuse cu ochiul liber că am peste cinș’pe ani și că nu sufăr de dizabilități majore, de vreme ce stătusem în două labe cât s-a scurs pe lângă mine un sfert din populația Greciei și României la un loc): dacă sunt capabilă să ajut în caz de urgență, având în vedere că... Zic un „da” grăbit și foarte sigur, că autobuzul care ne ducea până la avion dădea semne că ar vrea să plece.

Îmi ocup locul de la fereastră, unde am văzut, într-adevăr, menționat: „Ieșire de urgență” și mă pregătesc de un somn lin. Dar dușmanii liniștei mele nu se lasă. După ce s-a terminat cu foaiala specifică și toți zburătorii și-au ocupat locurile, cu tot cu bagaje, o stewardesă se îndreatpă către noi (eu și cei doi bărbați de lângă mine) și ne întreabă și ea, mai întâi dacă știm engleză, apoi dacă suntem în stare să ajutăm în caz de... Toată lumea a răcnit „da” în cor. Doar că eu, ca o tipă care simt nevoia să mă instruiesc în orice am de făcut, chiar dacă știu că poate nu voi face lucrul acela niciodată, întreb ce anume va trebui să fac. Domnișoara scapă repede de mine, spunându-mi că am instrucțiunile pe măsuța din față. Acolo, erau doar niște desene pentru copii de grădiniță, fără nicio indicație, din care n-am priceput mare lucru, în afară de faptul că maimuțoiul ăla desenat, cu pretenții de om, mă întruchipa pe mine, în toată splendoarea. Așa că mă adresez sfrijitului de lângă mine. El, mai întâi, încearcă să mă convingă că n-o să se întâmple nimic. Asta știam și eu, dar, bre, dacă te afli în afara curbei lui Gauss, în procentul ăla de unu la un miliard, și dacă totuși se va întâmpla, eu chiar trebuie să știu ce am de făcut, nu să stau ca moaca, dacă tot și-a pus avionul nădejdea în mine, cu tot cu echipaj. Văzând că nu scapă de gura mea, sfrijitul îmi dă indicațiile într-un mod cât se poate de profesionist:

-        Trageți de mânerul ăla, ... dar nu acum!

-        Mersi! Nu-mi spusese nimeni pe ziua de azi că sunt tâmpită! Chiar mă gândeam să trag de el.

-        Apoi luați ușa și o aruncați în afară.

-        Cine, eeeu?!

Pe bune, pricăjitule, mă vei pe mine în stare să zvârlu ușa aia, când eu nu reușesc, cu mâinile astea, să desfac dopul unei sticle de apă? Mai grav e că nu te prea văd nici pe tine. Totuși adaug:

-        În cazul ăsta, mă bazez pe dumneavoastră! (În realitate, mă bazam pe capacitatea mea genială de a delega responsabilități.)

Și arunc un ochi discret asupra fizicului celui de-al treilea ocupant din șirul nostru de oropsiți în caz de urgență. Ăla părea mai bine legat, dar era și nițel legat la neuron, că, în timp ce lumea discuta treburi de importanță majoră, el îi dădea raportul unei iubi sau nevastă – ce-o fi fost – și, într-o evaluare rapidă,  mi-am zis că ăsta nu-i în stare să meargă nici la budă fără acordul nevestei, d-apăi s-arunce o ușă. Drept care, am decis că nădejdea stă tot la mine. Bine, mai întâi la Dumnezeu, pe care l-am rugat cam așa: Dă Doamne să nu se întâmple nimic, iar dacă se întâmplă, lucrează Tu cumva cu forțele fizicii, să se zvârle singură ușa aia, înainte să mă fac de rahat. Și am vrut să mă culc, că așa-mi mai place să dorm în avion, dar creierul meu, care de obicei adoarme la comandă, acum n-a mai vrut, că pesemne se simțea pătruns de importanța misiunii încredințate. Și nu-i frumos să dormi ca o balegă, în timp ce alții și-au pus nădejdea în tine. Iaca motiv de insomnie, la mine, care nu prea știu ce-i aia, de fel!                           

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2025