Rapsodie în alb

 

Suntem albi cu toții, ca niște mirese de împrumut,

ori mai degrabă precum stafiile încercănate,

ne mișcăm ritmic și cu rost

dintr-o parte în alta a mirărilor fără de răspuns;

sprijin un perete, alb și el,

un gând alb îmi străbate mintea:

câtă lume se agită și asudă pentru a hrăni nehaliții planetei.

Totul e alb și aseptic, ca-ntr-un spital

unde ai voie doar să intri, niciodată să ieși,

niciodată să te abați de la reguli.

Țigara ai voie s-o fumezi pe covorașul verde,

singura excepție de la regulă,

dar fără să depășești chenarul dreptughiului dezinfectat.

Suntem albi, suntem aseptici, suntem roboți.

Odată cu ultimul fum expirat

înainte de întoarcerea în cazarma de alb,

un fluture galben ca o sfidare a nonculorii

își face dansul căutând o frunză, o floare

pe care să-și odihnească aripile;

el amintește de faptul că dincolo de garduri

există totuși o lume,

una vie, colorată, non-albă, cu zbaterile ei,

precum aceste aripi fragile

ce vin dintr-o altă lume, fragilă și ea,

dintr-o altă culoare,

dintr-un curcubeu, din viața-viață

în care suntem sătui până peste cap

de atâta alb imaculat.

Slobozia, 21 august 2025 

Publicată în „Actualitatea literară” - octombrie 2025