(Ilusrație de Marian Avramescu, la „Vania, pescarul”)
(Florentina Loredana Dalian – „Frumusețe străină”, Ed. Metamorfosi, 2024)
Până la eventuale frumuseți, la a le împărți și cântări spre invidie și laudă, întâmpinăm elementul cotidian feroce, deseori incitant și frecvent marcat de inedit. Situații care merită consemnate dar și dezvoltate potrivit imaginației concurează ca demonstrații de nișă.
Peste zi sau peste noapte, trec convoaiele celor nefăcute si nespuse până acum, când Florentina Loredana Dalian ia inițiativa de a desfășura o deosebită colecție de „Frumusețe străină”.
Pe coordonate și prin personaje cu totul speciale, este dezlănțuit în cascadă neașteptatul firii umane. De la s-ar zice comun la accidental ori voit ezoteric, între a fi sau a nu fi nebunie curată!
Avem, spre exemplu, savuroasă „Beția de cuvinte”, cu care dacă ne întâlnim în puterea nopții, avem asigurat un plonjon de râs până dimineață. Sub anestezie etilică, protagonistul de serviciu cu asigurarea insomniei este expresia proprie a acelui nu se poate: „Auzi, fată, te-am sunat fiindcă m-am îmbătat și mi-era dor să te aud. Taci, nu mă întrerupe! Eu doar când sunt beat am curaj. Ce mai erou aș fi fost, dacă puteam să umblu beat tot timpul! Taci, zgaibă, lasă-mă să zic! Că după aia-mi piere idee și nu mai pupi tu așa mărturisire cât îi lumea. Fă! – iartă-mă că te alint așa – ești frumoasă de mi se înnoadă neuronii doar când mă gândesc la tine, ești Zâna Zorilor, Duhul Apelor sau cine moaș-ta te mai crezi, da' să știi că nu asta-i problema ta majoră, că ești frumoasă, frumuseți ca tine am mai văzut io destule, de n-ai tu fire de păr în cap, într-o vreme ștergeam cu ele pe jos făcute mănunchi, era coadă la mine, dar să nu crezi că am fost neam de traisă, măgar cu diplomă, nu, eu am respectat întotdeauna femeia, cu atât mai mult cu cât m-am folosit de pe urma ei...” – tot acest șuvoi de cuvinte bete ele însele când, bineînțeles, individul parfumat greșise numărul de telefon.
Frumusețea expunerii și a dialogului este vizibilă și în ce privește „Impostoarea”, unde unei femei obișnuite i s-a atribuit greșit și fără voia ei, cartea de vizită cu doamna preoteasă sau cu doamna psiholog, modele cărora li s-ar putea adăuga, desigur, alte profile, la nesfârșit. Ocazie cu care, autoarea inițiază un succint conspect asupra întâmplării pure sau obișnuinței maladive, a meseriei imposturii.
Și în continuare, emoție incredibilă la conștientizarea peisajului – devenită pe parcurs o chestiune filosofală – determinată de o chestiune aparent simplistă și pasageră, petrecută „Pe strada aceea”.
Sau, ceva mai direct și declarativ, în cazul „Omului care a văzut marea”, unde se atinge problematica dorului, acel sentiment covârșitor. Pentru ca în finalul scurtei povestiri să fie conchis magistral astfel: „De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțurile noastre!”.
De departe însă, „Vania, pescarul” constituie piesa de rezistență a acestui interesant periplu, viu, antrenant, potrivit oricui caută o proză de calitate. La această istorisire vă îndemn în primul rând, fără a vă dezvălui una, alta, dar asigurându-vă că reprezintă a adevărată lecție de emoție!
În finalul acestui expozeu, trebuie să amintim și faptul că partea grafică este asigurată în mod excepțional de către renumitul artist plastic Marian Avramescu. Lectură plăcută!
Daniel Marian
26 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu