Florentina Loredana Dalian

joi, 21 august 2014

„Muscelenii” la ei acasă

Lansare de carte, Titi Damian, Muscelu-Cărămăneşti, 17 august 2014

Drumul pe Valea Buzăului e o splendoare. În maşina condusă de Vasile Iordache, împreună cu Gheorghe Dobre, ne bucurăm toţi trei de priveliştea care ne umple sufletele, în drumul spre localitatea natală a scriitorului Titi Damian care lansează trilogia „Muscelenii” chiar în satul din care s-a inspirat: Muscelu-Cărămăneşti, comuna Colţi. Oprim la Muzeul chihlimbarului (aveam să aflăm mai târziu că acest chihlimbar de Colţi e recunoscut ca cel mai valoros din lume) unde – surpriză! – ne aştepta domnul Ciutacu, pasionatul colecţionar din Colilia. Drumul începe să se îngusteze, să urce din ce în ce mai mult, să devină mai greu şi, colac peste pupăză, mai începe şi ploaia. Mă bucur că nu sunt eu şoferul. Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic, mai nu-ştiu-cum şi parcă în aer plutea un sentiment de irealitate. Se zăresc case doar din loc în loc şi mi se pare că am pătruns într-o zonă fantastică.
Ajungem cu bine, fără să călcăm nicio gâscă (stăteau în drum, semn că vehiculele motorizate nu prea circulă des pe acolo) şi oprim în faţa a ceea ce fusese cândva Căminul Cultural, o ruină, dar având farmecul şi parfumul său. După ce am pătruns în incintă, senzaţia de aruncare înapoi în timp s-a accentuat. Alt timp, altă lume. Noroc cu cei care ne-au întâmpinat cu o deosebită căldură, aducându-ne la realitate, autorul însuşi şi neobosita doamnă Vicky (cum o alintă soţul domniei sale pe Victoria Damian).  Cunoaştem lume, schimbăm impresii, aşteptăm ceilalţi oaspeţi. Ies afară să-mi exercit viciul fumigen şi, privind la ploaia duşmănoasă, mă gândesc ce grea trebuie să fie viaţa oamenilor de aici. Şi ce influenţe la nivel comportamental are asupra localnicilor. De bună seamă, îi face mai fermi, mai încăpăţânaţi în rezolvarea problemelor şi poate mai generoşi (în condiţii vitrege de existenţă, e musai ca oamenii să se ajute unii pe alţii ca să poată spravieţui). Privind la munţi şi la apa scurgându-se  pe şleauri, îmi vine în minte scena mea preferată din toată trilogia, cea din „Umbra” (vol II), cu mama cărându-şi copilul la examen, trecând prin toate vitregiile sorţii şi nedându-se înapoi de la nimic, pentru ca „să-i fie copilul c-o treaptă mai domn”. Nu sunt un specialist, dar sunt un cititor avizat la care literatura trece mai întâi prin suflet şi abia apoi prin minte, dar fără a o supune „disecţiilor” profesioniste ale celor care nu-i mai lasă nicio urmă de emoţie sau de mister, şi cred că dacă Titi Damian ar fi scris numai acele pagini de o frumuseţe rară, tot ar fi fost de ajuns să rămână un reper în literatură.
O maşină opreşte, un geam se lasă şi prin el se iţeşte capul scriitorului Aurel Anghel. „Aici e?” „Aici e!” Nici el n-a întrebat ce, nici eu n-am spus. „Şi eu unde opresc?” „Colo-n deal.” „Şi dacă mă-nfund?” Ridic din umeri, nu-i problema mea. Şi-apoi e bărbat, să se descurce! S-a descurcat. Apare după un timp, nu singur, ci cu vioara. Nu ştiam că are şi astfel de talente. Am aflat ceva mai târziu când ne-a delectat cu câteva melodii, impreună cu profesorul Ion Ene.




După un timp, apare şi Tudor Cicu, plouat, şi la propriu şi la figurat. „Am căzut într-o râpă. Noroc cu patru haidamaci care m-au scos, cu tot cu maşină.” Mai cade omul, deh! Încet, încet, încep să se adune. Nu cred că la Slobozia am văzut atâta lume la o lansare de carte. Prieteni, cunoscuţi, localnici, curioşi, intelectuali, ţărani, de toate felurile. Moşuleţi cu pălăria în mână şi băbuţe cu băsmăluţa pe cap, brăzdaţi de vreme şi de greutăţi, apropiindu-se sfios, pe care i-am văzut apoi cumpărând cărţi pentru nepoţii lor.

 Ce palmă peste ochii unora care se cred intelectuali şi care, de multe ori, se duc la lansări pentru pişcoturi şi tăria de rigoare sau care, sătui de pişcoturi şi de-atâta literatură (!) nici măcar nu se duc! Oamenii aceia şi-au lăsat pe bătătură porcul, caprele, vaca şi nelipistele treburi care nu se termină niciodată, şi au venit la căminul cultural să fie alături de unul de-al lor, ajuns domn la oraş şi scriitor. Dar poate asta nu-i întâmplător, la prezidiu, încadrându-l pe autor, se aflau preotul şi primarul satului, adică autoritatea morală şi cea administrativă, primii care trebuie să dea exemplu „turmei” pe care o conduc. Şi nu s-au arătat numai de faţadă, că acolo nu era nici televiziune, nici alte „foruri”, şi au stat până la sfârşit. Despre părintele, domnul Damian ne spune că vine de la mai mulţi kilometri să slujească şi în satul lor. Că uneori l-a găsit la slujbă cu trei inşi. Şi vine, vine mereu, urcă dealuri, coboară văi, se nămoleşte, dar slujba tot o ţine. Domnul primar a ajutat cu ce-a putut la desfăşurarea evenimentului. În rest, a stat cuminte, a zâmbit şi nu şi-a făcut campanie electorală. Părintele a luat cuvântul şi a oferit tuturor câte o iconiţă cu Sfântul Mare Mucenic Haralambie, al doilea hram al bisericii.



Domnul Damian a vorbit foarte frumos despre musceleni care au fost martori şi au păstrat în memoria colectivă martiriul lui Sava Gotul, aceasta regăsindu-se şi în toponimie (Vârful Goţilor, Vârful Goşii, Malu' Goşii, Podu' Goşii, Lacul Goşii). Toţi invitaţii au fost prezentaţi, iar cei care au dorit, destul de mulţi, au spus câteva gânduri despre carte sau despre autor. Domnia sa ne spune că banii strânşi din vânzarea cărţilor îi va folosi într-un efort comun cu biserica pentru a ridica un monument al eroilor din localitate. Frumos gest! Aproape de final, a sosit şi Florin Ciocea, cu cizmele până la gât, deşi plecase de acasă de trei zile. Dar el n-a pierdut vremea, împreună cu tovarăşii de drumeţii s-a bucurat de frumuseţile patriei. Şi chiar dacă l-a plouat în cort, tot cu gura până la urechi era. Optimistul incurabil.
Un personaj pitoresc ne-a încântat peste poate: nea Ion al lui Niculai al Linii. Apropiind 80 de ani, nea Ion a venit şi el, că doar era vedetă. O vedetă mai cu cântec aşa. Domnul Damian a folosit în carte (şi) nume reale, nu doar ale celor duşi la Domnul, ci şi al celor care mai trăiesc. Mare curaj şi mare noroc pe dumnealui că a scăpat netăvălit! Riscurile meseriei, deh! Nea Ion s-a supărat foc şi pară pe autor şi, pe chestia asta, au stat vreo doi ani certaţi, după ce a citit cartea. Că cică n-o fost el sub fag şi ce l-a pus pe el acolo-n carte să râză toată lumea de el şi de Riţa lui, va să zică să-i numere toţi ăia mişcările de piston pe sub fusta coanii Riţa (mie îmi va spune că n-a zis el aşa. Ştiiiu!). Că el îşi exercita misiunea de bărbat în şi pe lângă casa lui, necum sub fagul acela, în văzul tuturor animalelor pădurii şi al şturlubaticilor de copchii cătăraţi în pom. Că el e om serios, nu d-ăla. Dar, între timp, ce s-a gândit nea Ion: că Riţa lui s-a dus, în curând s-o duce şi el, dar or să trăiască în paginile cărţii. Vezi, bre, nea Ioane, cum stă treaba cu nemurirea? La ce te-ai supărat degeaba? Acum, s-au împăcat, ba încă pare că-i convine de minune postura de vedetă cu care se pozează toată lumea. C-o fi fost el, că n-o fi fost el (da’ Riţa o fi fost?), până la urmă ce mai contează? E vedetă, e! Sper să nu se supere şi pe mine nea Ion. Eu am scris ce-am auzit... de la alţii.


La final, muzică, autografele autorului şi masa. Din păcate, vremea ploioasă nu ne-a permis programatele plimbări în zona superbă. Semn că poate mai venim, când va lansa „Ruina”, a IV-a parte, încă în lucru. Domnul Damian, înconjurat de consătence, e tras la răspundere de una dintre ele, cum că treaba aceea (n-am fost pe fază să aflu care) nu s-a petrecut chiar aşa. Asta e! Oamenii nu se pot obişnui cu ideea că scriitorii mai şi inventează. Dar, ce-i drept, aici e o chestiune mai delicată, fiind vorba de oameni şi locuri reale. Nu-i „specialitatea” mea, nu mă bag. Şi, până la urmă, poate oamenii s-au consolat cu ideea lansată de Gheorghe Dobre: „Satul fără povestitor nu există. Bucuraţi-vă că existaţi, fericiţilor!”


Pe drumul de întoarcere, mă stăpâneşte aceeaşi senzaţie de ireal. Mi se pare ba că am fost într-o carte, ba într-un film, ba într-un vis. Vorba lui Aurel Anghel, la venire: „E vis sau e adevărat?” Adevărat sau vis frumos, am rămas cu o impresie puternică şi un sentiment de profundă admiraţie pentru musceleni, pentru toţi cei prezenţi acolo, veniţi mai de aproape sau de departe şi, bineînţeles, pentru scriitorul Titi Damian care „a dat o nouă viaţă” locurilor sale natale, introducându-le în literatura română contemporană şi care, probabil, va răzbi peste timp. Mă încearcă şi un sentiment de tristeţe la gândul că peste un timp (fie el destul de îndelungat) aceşti ţărani români autentici care au răzbit prin atâtea greutăţi şi care au dat sens existenţei noastre ca neam vor dispărea rând pe rând. Ne-am boierit cu toţii, ne-am orăşenizat, ne-am super-civilizat, dar undeva în noi, se întorc nişte lacrimi în inimă, lacrimi care sapă şanţuri adânci precum cele lăsate de ploi pe drumurile bătătorite de ţară. Ne e dor şi ne va fi din ce în ce mai dor de locuri, de lucruri, de oameni care dispar, luând cu ei toată frumuseţea şi amintirea satului nostru şi a uliţelor copilăriei. Nu pot decât să adresez şi eu îndemnul poetului Adrian Păunescu în versurile pe care le dedic cu drag muscelenilor pe care i-am cunoscut: „Ţăran român, Măria Ta,/ să nu laşi câmpul tău să moară!”




Slobozia, 21 august 2014




Despre eveniment şi AICI şi AICI

4 comentarii:

  1. O vorbă din popor spune că: lucrul care vrei să nu se afle nu trebuie spus nimănui. Apoi, cum cei trei scriitori: Florentina, Tudor și Teo... pe blogurile lor, puteau acoperi această manifestare într-o zi obișnuită și a tăcea despre acele multe întâmplate acolo, iată! au scris fiecare în stilul lui, și au dat celor curioși cronica care va rămâne și dincolo de acest TIMP „scris” după forța și priceperea fiecăruia dintre cei amintiți. Au fost acolo, au suferit calvarul ploii și drumului anevoios și potrivnic, dar n-au dezarmat în a lua cuvântul și a scrie despre ANOTIMPUL MUSCELENILOR. Gestul fiecăruia nu are decât să ne bucure, alături de FAGUL literaturii buzoiene, prozatorul Titi Damian.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşa este, domnule Cicu. Şi eu m-am bucurat când am văzut potarea Dvs pe blog, scrisesem şi câteva rânduri, doar că - aşa cum vă spuneam la Muscel - e o problemă cu legătura blog-e-mail.
    A fost un eveniment frumos, care merita marcat. N-am reuşit să văd unde a publicat dl Cabel. Poate îmi daţi un link. Mulţumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ati putea sa-mi indicati, daca aveti cunostinta, de unde as putea achizitiona cele trei carti?
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cărţile pot fi achiziţionate de la autor. Cu acordul dumnealui, vă furnizez aici datele de contact:

    telefon 0726757884

    e-mail: titi.damian@yahoo.com

    RăspundețiȘtergere