Provocată de un concurs (la care n-am avut succes), am scris o monodramă (grea încercare!), în care, pe scheletul unui fir roşu, am adăugat texte sau fragmente din texte de proză. A ieşit... asta:
Actualizare, decembrie 2014: Am aflat ulterior, de la secretarul literar al teatrului "G.Bacovia", domnul Doru Mareş, precum şi de pe site-ul Gala Star că piesa a fost printre primele 9 nominalizate la premiu.
Păpuşi
din linguri de lemn
Teatru (monodramă)
Personaj feminin:
Adela, aflată la vârsta amintirilor
Actul
1
Decorul este compus
dintr-o cameră de zi, stil vechi, dar foarte luxoasă, cu mobilier de valoare.
În faţa unei oglinzi, un buchet imens de trandafiri roşii. Fundalul sonor la
început este unul de ploaie care bate pe acoperiş, în geamuri, curge puternic.
Se poate folosi melodia Eros (rain) – Chris Spheeris (în care se aude şi
muzica, dar şi zgomotele ploii). Din când în când se mai aude câte un tunet şi
camera, în semiobscuritate, se luminează de câte un fulger.
Adela stă aşezată la un
birou pe care sunt împrăştiate fotografii. Din când în când mai trage sertare,
scotoceşte şi scoate alte fotografii. Le priveşte atent, sortează, etc. Camera
se luminează treptat. Se ridică, priveşte pe geam, apoi priveşte buchetul de
trandafiri, îi miroase, mai îndreaptă câte unul, cu infinită grijă să nu strice
aranajamentul. Se studiază atent în oglindă, apoi, de parcă nu i-ar plăcea
imaginea, face un gest din mână, a lehamite. Într-o parte a oglinzii, o
fotografie înrămată, cu chipul unei tinere (Adela elevă). O ia şi o priveşte,
transportându-se în alt timp:
ADELA:
Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima, plecam într-o zi de-acasă. „Ai
grijă, mamă!“ zicea bunica, suspinându-şi neliniştea-n poartă. La ce, la ce să am grijă? E lumea mare şi
toată-i a mea. Copil necopt, ducând bagajul cu mâna stângă, cu dreapta
căutându-mi punctul de sprijin... Rămăsese în urmă poarta şi buna cu
lacrimile-n batistă.
Ca
ciulinii învârtindu-se-n mine gândurile… Începeam să aflu ce-i viaţa. Ai grijă!
La ce, la ce să am grijă? E viaţa
frumoasă şi-n braţe-i plutesc.
Ca ciulinii poposind când şi
când, preţ de-o amintire, ici-colo. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E dragostea foc şi-n foc e lumină. Focul
se stinge. Ba nu! Ai să vezi.
Încotro?
„Ai grijă - îmi zice - eu sunt
acum la altă poartă, dar tu să ai grijă!“
Se asigură că buchetul
e-n ordine, mai aruncă o privire pe geam. Se duce la oglindă şi începe să se
aranjeze.
ADELA: Dacă
tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Ce tânără şi
frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu
frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire!
Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri!
Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi
la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să
curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o
pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină
la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut
şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta
decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun
zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie
la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine
grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i
dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Mă voi duce. Oricum
ar fi, mă voi duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia? Veneţia, ah!
Romantism desuet. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mă plimbe cu barca pe apele verzui
ale Veneţiei. Verzui, neverzui, eu aşa mi le imaginez. De la culoarea igrasiei.
Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu
uiţi vreun retuş important... (În timpul acesta, se machiază. Apoi, merge la
dulap, să-şi caute haine) Ia te
uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine
umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a
mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!
Din nou ochii pe geam.
ADELA: Tot aşa era şi-n
prima zi când te-am întâlnit prima dată în locul acela. Oraşul era inundat pe
alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher
se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo.
Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şoferul încercase să mă convingă să nu
plec. N-a avut pe cine. M-am dus. (Îşi
aminteşte cu plăcere). Ploaia se revărsa peste setea pământului neroditor.
Cum îi mai înţelegeam setea! Şi mie îmi fusese sete, de chipul tău, de căldura
ta… Băusem… doar cât să-mi amăgesc
setea. În anul acela se dăduse drumul la… secetă. Şi de-atunci, aşa a rămas. O
sete cumplită, un dor de tine, pe care mi-l mai ostoiesc o dată pe an (o dată
pe an!) când merg acolo unde ştiu sigur că vii, de ziua ta. Şi ploaia asta, în
miezul verii, parcă n-are nici un chichirez. Ah! Astăzi îţi voi spune. Îţi voi
spune totul despre mine. Mă vei cunoaşte aşa cum nu m-ai cunoscut niciodată. Şi
poate… măcar în această nesuferită iarnă a vieţii, poate măcar acum mă vei
privi cu alţi ochi. Poate chiar ne vom uni destinele. (Căzută pe gânduri): Ar mai avea vreun rost?
Ia o fotografie a lui şi
monologhează privind-o:
ADELA: Să-ţi povestesc, dragul meu Dmitri! Ah! Cu ce-aş putea să
încep, ca să nu amestec lucrurile? De fapt, dincolo de cele povestite de mine,
tu ar trebui să înţelegi dorul cu care te-am iubit, durerile pe care mi le
lăsau plecările tale, veşnic plecările, venirile prea rar, o singură dată pe
an. Atunci când îţi luai răgazul să vii din măreaţa Rusie, să evadezi din viaţa
de acolo, pe care eu n-am ştiut-o, n-am vrut niciodată s-o ştiu. Trăiam tot
anul şi îmi întemeiam toată existenţa pentru acele 7 zile din an, fix şapte
zile, niciodată una în plus, în care te vedeam. Şi atunci eram… cât se poate de
protocolari. Dar eu simţeam, ştiam că şi tu împărtăşeşti aceleaşi bucurii,
aceleaşi dureri, că împreună formam o singură bătaie de inimă. Atâta doar că,
în timp ce viaţa ta se compunea şi dintr-o altă existenţă (pe care eu n-am
vrut, n-am suportat să o cunosc!), a mea se raporta numai la tine. Păguboasă
treabă! În timpul acesta mă curtau bărbaţi, care frumoşi, care inteligenţi,
care cu poziţie socială. Dar eu, eu cum te-aş fi putut trăda, Dmitri? Eu am
trăit în visul nostru, m-am hrănit cu el, am călătorit în căruţa cu vise. Aşa
mi-am alergat visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea
scurt. Lanţul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei
prea multă distanţă, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruţa mea cu
vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul
căruţei mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în
urma ei, cu un lanţ prea scurt. Uneori, aş fi vrut să mă extrag din poveste. Sau
să-i transform finalul într-unul fericit. Aşa cum, în copilărie, voiam să
schimb finalul poveştilor care se terminau trist.
Bunica îmi spunea povestea
căsuţei iepuraşului. Iepuraşul avea o
căsuţă de gheaţă. Acolo se simţea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul
era bine şi frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească
gheaţa, căsuţa dispărea, iar iepuraşul era... un biet iepuraş. Plângeam şi
îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuţă. Una adevărată, din
scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de
fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea
povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranţa că va schimba finalul.
Dar ea se încăpăţâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproşam,
imploram... bunicul iar promitea... mâine. Şi mâine povestea se repeta.
Identic. Din acea poveste nu m-am putut
extrage niciodată. N-am înţeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură,
aşa cum voiam. Probabil, simţeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o
înşelare. Speram, credeam, aşteptam minuni. Aşteptam cu sufletul la gură s-o
aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuţă bietului iepuraş, iar
bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoştinţă.Într-o zi, sătulă de insistenţe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit uşa atelierului deschisă, am furat nişte scânduri, cuie şi un ciocan. Încercam să schimb finalul poveştii. Am cărat totul în fundul curţii, unde am meşterit nestingherită de nimeni. A ieşit ceva care, cu multă indulgenţă, putea fi asemuit cu o căsuţă. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraş, şi am probat căsuţa pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o fiinţă poate să trăiască singură. Gândeam că, într-o zi, şi iepuraşul se va însura, aşa cum se însurase bunicul cu bunica şi-o adusese în casă nouă.
Aveam căsuţa. Dar unde era iepuraşul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunţat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepuraşul să nu ştie că eu am construit o căsuţă pentru el. Cum să nu simţi când cineva te iubeşte? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească. În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-aşternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc. Atunci am crescut dintr-odată. Şi-am înţeles că nu te poţi extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poţi scoate dintr-o mlaştină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.
Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuţa de gheaţă. Şi-aş vrea să mă extrag din poveste sau, şi mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii şi-mi imaginez că undeva, cineva îmi construieşte o căsuţă, una adevărată, poate chiar rănindu-se, aşa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet… Mâine… Vezi, Dmitri, aceasta am visat, aceasta am sperat de fiecare dată când veneai: că de data aceea, îmi vei vorbi despre căsuţă. Îmi imaginam zeci de moduri în care ar fi urmat să mi-o spui. Şi alte zeci de moduri în care ţi-aş fi răspuns. Iar şi iar. În fiecare an. Şi de fiecare dată, în imaginaţie, deznodământul era la fel. Cu aceeaşi emoţie şi speranţă cu care mergeam zilnic la căsuţă, să văd dacă iepuraşul a venit, aşa veneam în fiecare an la întâlnirea cu tine. După ce plecai fără să-mi fi vorbit de căsuţă, îmi spuneam… mâine. Adică la anul. Astfel au trecut ani, astfel s-a rostogolit viaţa peste noi, din aşteptare în aşteptare. Cred că mie îmi era cel mai greu. Tu veneai, plecai; eu rămâneam în acelaşi loc. Pentru mine nu se schimba nimic, nici măcar visul. Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin - rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Să pleci. Niciodată să rămâi.
Pleca bunica, la
moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoţată pe o masă, mai aproape de
geam, să privesc păsările. Mă jucam cu beţe de chibrit. Le aşezam sub diverse
forme, construiam case, castele, şine de cale ferată. Stricam construcţia şi
începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. Venea
tuşica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i
răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu acelaşi
răspuns peltic: „O aştept pe mamaia”. Aşteptam. „A aştepta” cu „a face”. Cât
sunt de compatibile? Şi totuşi, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se
puteau ocupa de orice altceva, puteau să se mişte în voie. Dar eu... aşteptam.
Când se-ntorcea bunica, îi săream în braţe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam
cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă şi nu mă mai
boci atâta! Că doar n-am murit!” Ce ştia
ea? Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele
durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.
În orice despărţire nedorită, am
fost copilul care aşteaptă cu sufletul la geam. În despărţirile de tine,
Dmitri, sufletul meu aştepta la geam tot anul, într-o hibernare vecină cu
moartea. Dar el se trezea imediat ce întorceam fila calendarului la luna în
care trebuia să vii. Se parfuma, se gătea de paradă… Apoi tu plecai. Cei care
pleacă lasă urme pe suflet. Cei care pleacă promit totdeauna că se întorc. Unii
chiar o fac. Îţi bat în inimă să afle dacă eşti acasă. Bine-ar fi să te şi găsească!
Cei care pleacă se pierd printre bagaje, gări, aeroporturi… la tine opresc ca-ntr-o
haltă cu o singură biată linie de cale ferată năpădită de buruieni. Uneori îi
recunoşti, alteori te întrebi cine-i străinul acesta scrobit, parfumat, rătăcit
de vreun controlor de trafic băut , care-ţi invadează viaţa pe scara de
incendiu. Un foc neconsumat. Cei care pleacă, atunci când se-ntorc, vin
întotdeauna pe calul lor alb, cu aere de cuceritori, cu fanfare. Uneori te
surprinzi întrebându-te cum îi cheamă şi de ce au poposit pentr-o clipă la
tine-n pridvor. Cei care rămân… rămân uitându-se după cei care pleacă. Aşa
rămâneam eu după tine, Dmitri. Uitându-mă lung, până când nu se mai zărea nici
măcar dâra de fum lăsată în urmă de avionul tău, ca o batistă fluturată din
mână, ca un semn efemer al trecerii tale prin inima mea. Când dispărea şi dâra
aceea, mă întorceam şi îmi târam greutatea paşilor spre casă. Atunci ştiam, în
momentele acelea, că am mai îmbătrânit cu un an, că s-a mai pus un rid pe
inimă. De când te ştiu, Dmitri, din ziua aceea nedrept de frumoasă, anii mei nu
s-au mai socotit de la ziua de naştere. Anii mei se numărau în plecările tale.
Veniri/ plecări, cicluri de viaţă/ moarte… Oare-nţelegi? Să nu crezi că n-am
avut momente de revoltă. Că n-am dorit să arunc amintirea ta în sacul cu
vechituri. N-am putut. Şi n-am putut, cred, din pricina frumuseţii. Frumuseţea
mă dezarmează. În faţa frumuseţii rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără
plasă de fluturi, cu unghiile tocite. Şi n-am mai putut, cred, din cauza
fluturilor. A fluturilor mei care semănau cu fluturii copilăriei mele, din
satul bunicilor, cei atât de frumos coloraţi, pe care nu m-am îndurat să-i
prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumuseţea în ţeapă?! Nu
există crimă mai teribilă decât să ucizi frumuseţea.
Bunicul îmi
făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanţă, pentru
insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria
a ţinut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe
care, parcă, un pictor îşi scuturase penelul de galben, am amuţit. Am zis:
„Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe
cei mari şi blânzi, care ţi se aşezau pe umeri, cu aripi negre cu roşu şi
portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de
o greutate prea mare. Am plâns, până când am înţeles. Atunci am descoperit
libertatea ca şi condiţie interioară. Libertatea de alegere. Când am avut
revelaţia, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să
mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem,
aşadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumuseţea, că a prinde fluturii
şi a-i ţintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni
nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plăteşti
preţul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoşi” pe care-i găseam morţi pe la
noi prin curte, pe stradă sau prin curţile vecinilor. În vara aceea, toată
strada a adunat gândaci morţi. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de
zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producţia de zahăr şi
turtă dulce a ţării a crescut simţitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în
specia „gândaci puturoşi”. La începutul de an şcolar, când m-am prezentat
mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproşându-mi că n-am
niciun pic de simţ al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe
care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!”
Nici eu nu ştiu de unde mi-a venit. Şi, mai ales, nu ştiu de unde curajul. Eram
un copil blând, cu bun simţ şi aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât
atunci când îi băgasem gândacii striviţi sub nas, şi mi-a trântit un şapte.
Până şi abonaţii la corigenţie luaseră zece pe insectar. Dar ce contează?
Consideram că plătisem chiar ieftin preţul libertăţii mele. Şi aveam dreptate.
Preţul altor libertăţi pe care mi le-am permis de-a lungul vieţii a fost mult
mai mare. Şi, uneori, dureros.
Cum a fost
preţul libertăţii de a te iubi pe tine, Dmitri. Dar, oricât de mare a fost
preţul, dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu cred că aş schimba ceva. Poate doar
finalul poveştii. A te iubi pe tine a fost cel mai mare privilegiu. Şi cea mai
mare jertfă. Inutilă?? Când voi afla răspunsul? Am căutat mereu frumuseţea, sub
toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Şi cel mai adeseori, am
plătit preţul. Preţul pentru a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără
tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu te prea poţi
târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar
face fericirea asta? Eu n-am negociat fericirea cu tine, Dmitri. Am dat
tot, fără să cer nimic. Nu ţi se pare rezonabil? Am obosit să tac. Am obosit să
mă înfăşor în tăcere ca într-o mantie.
Scoate
din sertarul biroului un teanc de scrisori pe care le desface şi începe să le
citească, apoi.
ADELA: Iată, aici sunt toate
scrisorile pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Niciodată! Toate gândurile,
toate tristeţile şi fericirile, toţi anii mei număraţi în venirile/ plecările
tale, tot, tot. Nimic nu ţi-am spus din toate acestea. Şi cum aş fi vrut să mă
înţelegi!
Hmm… nici eu nu mai ştiu ce-ţi
scriam. Astăzi vei citit totul, Dmitri. Vei avea în faţă tot filmul iubirii
mele nevorbite.
Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram
elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era.
Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul
fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând
speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt,
trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică,
de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam
vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe
obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi
se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de
trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea
lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de
fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a
fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului,
alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit
metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar
coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi
trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de
manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa
cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi
fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!”
Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă
şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa,
mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat
uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar
fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la
direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”
Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren,
trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea
haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă
roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea.
Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl
chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş
fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat
haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi
fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru
altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie… Sau poate vreun
controlor de trafic dând semnalul de plecare avionului tău, Dmitri. Sau…
Tot a propos de gări, mi-am amintit gara noastră
din munţi. Mai ştii? O gară mică, între munţi. Clădirea era veche, bijuterie
arhitectonică lăsată în paragină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Peronul
era gol, iar cele două linii de cale ferată păreau luate dintr-un joc pentru
copii. Şi totuşi, pe acolo, circulau, din când în când, trenuri. Şi miros de
tei înflorit.
Şeful de gară ţinea în mâini o vrabie
rănită. Toată atenţia lui se focalizase între cele două palme - aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării
– între care s-ar zice că era concentrat întreg universul.
“Şi trenurile?”, îl întrebasem. Mi-a
răspuns într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Şi când se
defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”
Într-o gară uitată, într-un
spaţiu-timp încremenit, un om se îngrijora de-o aripă frântă a cărei
neînzdrăvenire ar fi putut frânge un univers.
Ne îndepărtasem, lăsându-l pe şeful de
gară cu grijile lui. “Toţi purtăm în noi o însângerare”, mi-ai spus,
strângându-mă la piept. “Doar că nu toţi avem şansa ca cineva să ne mângâie
rana cu palmele sale”, gândeam.
Trenul părea venit din alt timp. Am
urcat. Singurii călători din gara dintre munţi. Ce mare tristeţe e-o gară mică
între munţi! Doar şeful de gară făcea din ea o lume. O lume în care zborul unei
păsări e mai presus de mersul trenurilor.
Îl auzisem spunând: “Cum vă mai târâţi
dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aştept nimic! Şi, mai ales, pe
nimeni. Şi totuşi, dacă reuşesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine
ştie…” Eu, însă, aşteptam. Cum te mai aşteptam, Dmitri! Aşteptam să treacă
anul, să zboare. Nu-mi păsa că, odată cu el, zburau şi anii mei, ireversibil,
atât de crud ireversibil. Tot ceea ce conta era să te văd. Şi speranţa pe care
mă sprijineam ca de un baston. Dacă n-ar fi fost speranţa aceasta! Poate mi-aş
fi croit altă viaţă. Ce prostii spun? Altă viaţă… în afara ta?
Se
mişcă, priveşte undeva pe fereastră. Revine la amintiri.
ADELA: Din
păcate, mai trebuia să şi pleci? De ce??? De ce trebuia să pleci? Hm…
Sunt zile când
viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.
Cortina cade greu peste vise, peste iluzii, peste închipuirile toate. Luminile
se aprind, dar vezi numai praful înălţându-se fir cu fir, umplând până la refuz
golul din vieţile atâtor muritori, golul atâtor singurătăţi, golul acesta atât de
plin de nimic şi de praf. Actorii îşi leapădă personajele până la următoarea
reprezentaţie când iar or să facă frumos. Unii mai rămân machiaţi – o prelungire a
iluziei că încă mai sunt aceia care nu sunt, aceia care n-au fost şi nu vor fi
niciodată. Iat-o pe regina-mamă, şi-a dat rochia jos, fumează, înveşmântată-n
crinolină. Cineva bate la uşă – nişte flori. Ah, florile! Ţigara a ajuns la
filtru,cade, uitată, în scrumieră,crinolina cade şi ea, căzute sunt toate… Gata!
Înapoi la pereţii tăi! Două ore ai fost regină-mamă, acum te-aşteaptă vasele-n
chiuvetă (poezie curată!), oglinzile mincinoase şi liniştea care-ţi perforează
timpanul. Te uiţi la ceas, ceasul se uită la tine, te uiţi la timp, el te uită.
Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei – Ofelia cea ingenuă, atât de blondă şi cu
ochi atât de nedrept verzi, frumoşii ochi verzi, cu gene lungi, negre,
întoarse, rimelate. Eşti o babă, nu te mai iluziona! Şi rolul Ofeliei nu-ţi va
mai fi atribuit niciodată. Secundele fac piruete, priveşte-le cât de frumos
pleacă una câte una, ca-ntr-un balet de Ceaicovski… Cum pleacă… cum plecai. Ah,
dar gata! Astăzi e ziua în care vii, iar eu, nerecunoascătoarea, îţi vorbesc de
plecările tale. Azi vii! Aşa cum ai venit ani de-a rândul, la aceeaşi dată,
oricând ar fi picat, orice se va fi întâmplat. Ţi-am pregătit tradafiri.
Tradafiri roşii pentru tine, Dmitri. (Se
duce şi aranjează buchetul).
Nu
ţi-am spus multe. Le vei afla pe toate azi. Clepsidra nu mai are răbdare, va
ajunge într-o zi la ultimul fir de nisip. Vom pleca din vieţile acestea fără fi
ştiut unul despre altul cine-am fost. Poate odată îmi vei spune şi tu. Aşa, ca
pe o concluzie trasă vieţii. Chiar uneori îmi îmblânzesc aşteptarea încercând
să ghicesc ce eşti, cu ce te ocupi, unde exact locuieşti, cu cine… Nu, asta
cred că n-aş vrea s-o ştiu. Ah, ce bine va fi azi în braţele tale! Până la urmă
ce contează, cine suntem, cu cine
convieţuim… mărunţişuri! Dragostea nu se-mpiedică de fleacuri. Ea ştie
numai că nu putem fără să ne vedem, chiar aşa chinuit, şapte zile din an. Dar
cât trăim în cele şapte zile! Până la urmă, ce nu poţi face în şapte zile?
Dumnezeu a făcut lumea. Lumea! Cu toate de pe ea. Şi totuşi, Dmitri, noi nu
ne-am spus multe. Cum ar fi fost să ne irosim clipele vorbind? Iată, de
exemplu, eu nu ţi-am spus despre Vasea. Nu ţi-am spus despre Vasea şi cât de
mult te asemăn cu el uneori.
Pe tânărul şi
frumosul locotenent Vasea (Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară
încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era
comandantul unui pluton la Arma Geniu şi,
totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre
laboratoarele ICECHIM-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre
explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca,
la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem
rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite
la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer –
mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu
polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să
rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile
– câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de
cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă
desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al
II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă.
Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la
Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să
ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da,
eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele
mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine
niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de
reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud
vocea. Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema”
mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect
şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie,
„lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la
titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a
ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.
Astfel că, într-una din zile, mă
luase deoparte şi-mi vorbise grav: „Eşti îndrăgostită.”
Roşisem. N-aş fi avut motiv. Dar
uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc
nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat
că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum
trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur
că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la
câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc
la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu
precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost
mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică,
singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede.
Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă
sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea.
Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici
picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te
iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc,
băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul
punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o
facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i
drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai
rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o
iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită
decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui
Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât
a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele, n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă.
Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu,
în schimb…
Într-o
zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune
halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo.
Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe
cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe
fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de
nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de
bass, răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o
clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o
secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia
schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest
moment.
De vreo două
ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul
devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi
amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem
cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era
un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost,
nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu
mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi
el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam
convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată,
laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară –
cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă
fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare.
Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv
din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în
ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam
această operaţiune de mare fineţe, cineva a venit cu vestea: Vasea murise. S-a
dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am
înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la
care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită
ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi
introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie
şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit
degeaba în pături. Am refuzat Salvarea,
iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat.
Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de
doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese
atât de rău. M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a
adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă.
Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i
târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am
dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în
laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi
negri şi voce de bass.
Mi-am
luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Dar nu m-am putut bucura.
Rezultatele
cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia,
„academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările
în domeniul chimiei – date uitării.
Vasea
nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era
militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi
fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi
dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe
alţii. Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe
care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie
adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de
operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca
muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton
ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el,
venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil
ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât
mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să
explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta
făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.
La
vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl
însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.
-
Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep…
mă cheamă Ristea.
Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum
îi rostea numele.
-
Eu… am fost prieten cu tovarăşu’
locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer,
sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe
fratele lui.
Apoi a continuat printre lacrimi:
-
Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă
îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’
dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru
el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală.
Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu
îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia
nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie
să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti
c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’
când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo!
Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii,
dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă.
Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă
roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială
te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo!
Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le
spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi,
mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!”
“Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi,
când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic,
când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis.
Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la
poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie
neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe
unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de
viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că
v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am
văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia
de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…
N-am vrut. Uneori,
ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să
putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne
jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia
neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să
i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot
posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor
antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi
ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină
vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă.
Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă.
Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală. Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă
iubeşte…
Dar
el? Dmitri? Mă iubeşte, nu mă iubeşte… Ba eu cred că mă iubeşte. „Crezi,
dacă-ţi face bine!” – ar fi spus bunica. Hm… Ea s-a arătat intrigată şi atunci
când te-am cunoscut, când am mers să te întâlnesc prima oară.
Corobrâsem din
tren printr-o săritură. Fusesem gata să-mi scrântesc glezna, nefiind obişnuită,
la vremea aceea, să port pantofi cu
tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu păşesc treptă cu
treptă. Doar că aşa simţisem nevoia, să sar, de parcă săritura aceea m-ar fi
dus mai repede lângă cel care mă aştepta. Sau, cel puţin aşa credeam. Tot
drumul, mi se părea că trenul rapid abia se târăşte.
Trăgând de bagaj,
încercam să te identific prin mulţimea de oameni, care mă încurcau mai mult ca
niciodată. Ba încă, mă repezisem la un bărbat care, din spate, semănase cu tine,
luându-l de braţ, gata să-l dezechilibrez.
-
Mă scuzaţi, v-am confundat!
Cu paşi din ce
în ce mai lenţi, mă îndreptam spre capătul peronului. Îl voi aştepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toţi ăştia.
Trecuse deja o
jumătate de oră. Începuse să mi se facă frig. Mai bine mă mut în staţia de taxiuri. Poate-am să-i zăresc maşina.
Văzând-mă dezorientată, un taximetrist mă întrebase unde vreau să mă ducă.
Refuzasem politicos: „Mulţumesc, aştept pe cineva. Trebuie s-apară.”
Taximetristul se retrăsese dezamăgit în maşină, luând la răsfoit ziarul pe
care-l învăţase pe de rost de azi-dimineaţă. Mi-l imaginam spunându-şi: „Nu mai
face doi bani meseria asta. Trebuie să mă apuc de altceva.”
Şi, în acelaşi
timp, mă întrebam ce-oi fi având de nu mai vii. Îndoiala începuse să mi se cuibărească în suflet. Dar nu voiam să
cred cu niciun chip că nu vei veni. O fi
blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunţe. Nu-i nimic, stau aici
până apare.
Nu credeam în
existenţa oamenilor care nu-şi ţin cuvântul. Nu cunoscusem astfel de oameni. În
satul meu, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neşcoliţi ori de bătuţi
în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu
orice chip. De altfel, prima lecţie pe care am învăţat-o de la bunicul aceasta a
fost. Îmi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal şi ţărănesc: „De
mâncători de c... e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viaţă, ce-ai spus
că faci, aia faci! Altfel nu eşti bună nici să stai la coada vacii. Ai
înţeles?” Înţelesesem. Dar acum începeam să nu prea mai înţeleg.
Taximetristul îmi arunca, în
răstimpuri, priviri cu subînţeles, întrebându-mă prin mimică: „Tot nu?” Îi
răspundeam scurt, cu hotărâre, printr-o mişcare din cap, ruşinată.
Se făcuse miezul nopţii. Nu-mi
venea să cred că mi se întâmplă mie. Tu mă chemasei, insistasei chiar să vin
mai devreme, nerăbdător. Eu mă cam codisem la început, dar, când am luat
hotărârea, nimic nu m-a mai putut opri. Bunica mă-ntrebase:
-
Ce zor ai?
-
Plec la Bucureşti. Am cunoscut un
bărbat...
-
Şi de ce taman acolo? Gândeşti că la
Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi bărbaţii cu fericirea pe sulă?
-
Bunico! Nu mai fi aşa circumspectă! O
să-l placi şi tu, ai să vezi...
-
Deh! Ştiu şi eu? Şi nu mă mai face pe
mine circu... aia!
Îngheţasem de-a
binelea. Eram aproape disperată. Ce să fac? Mi se năruiseră toate. Îmi venea să
plâng, dar mă jenam.
Taximetristul coborâse să-şi
dezmorţească oasele şi-mi mai adresă o dată întrebarea, privindu-mă cu milă:
-
Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc
undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Şi-aşa nu mi-a picat
nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste!
Vă duc gratis, numai să-mi spuneţi unde...
Îmi dăduseră
lacrimile. Nu mai făceam eforturi să le-ascund. Atunci realizasem că nici măcar
nu ştiam unde stai. Fusesem atât de sigură că mă vei aştepta, încât nici prin
cap nu-mi dăduse să-ţi cer adresa. Am dat din cap către taximetrist, în semn că
nu, şi i-am întins 50 de lei.
-
Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra!
Luaţi-i! Pentru ce?
Dar eu fugise înapoi în gară, cu
lacrimile şiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână.Mai
aveam trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, îmi luai
bilet. Am mai cumpărat nişte biscuiţi pentr-un căţel care părea flămând şi o
sticlă cu apă pentru mine, că mi se uscase gura şi simţeam o amărală ca atunci
când ţi-e întoarsă fierea pe dos. Doar că, mie, sufletul îmi fusese întors pe
dos. Mă stăpânea o greaţă imensă, ca-ntr-una dintre dimineţile copilăriei când,
fără să vreau, asistasem la tăierea mielului de Paşte. Mă apucaseră frigurile,
tremuratul şi un rău general, aşa, de suflet întors pe dos. M-au dus zadarnic
la doctor, la preot, prin babe. N-am reuşit să-mi revin decât mult mai târziu,
când reuşisem să estompez în minte imaginea mieluţului din balta de sânge, care
mă privea cu ochi miraţi, neînţelegând, cerându-mi parcă ajutorul.
Mă aşezasem
absentă pe bancă, în aşteptarea trenului. Parcă-l auzeam pe bunicul: „Fata
tatii, dacă tot e să şteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un
om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbaţi de
cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!” Acasă,
bunica mă-ntâmpină cu o întrebare cu subînţeles:
- Ei, câţi câini cu covrigi în
coadă ai numărat?
Bunica,
draga de ea! Cum mai venea cu bocceluţa la internat… Venise odată iarna. Oraşul era trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit
lumina taborică cu aceea electrică. Şi ni se pare c-ar trebui să fim fericiţi.
Până şi omul de zăpadă ştie, până şi el pare să înţeleagă, aşa cum îl vezi,
stingher în mijlocul oraşului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraş, locul
lor e la ţară; parcă le-ar fi ruşine să se arate. Aşa cum nu voia bunica să fie
văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluţa de mâncare, cărând după ea
sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ţi fie ruşine, mamă, - zicea – las’
că stau aci mai ferită.” Nici acum nu ştiu de unde îşi dăduse ea seama că eu mă
ruşinam de băsmăluţa ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca şi bunicul, când
împingeam o dată de căruţul de invalid. „Stai, opreşte!” M-a chemat lângă el şi
m-a pus să-l privesc în ochi. „Adela, ţie nu cumva ţi-e ruşine cu mine, aşa cum
sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simţise. N-am putut să-l mint, nici să-i
spun adevărul. Sunt adevăruri care dor şi minciuni care mângâie. Am plecat
ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Şi-a suflat nasul în batistă.
„Du-te, dacă-ţi e ruşine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare
să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai
departe de căruţ, ca şi când aş fi cărat o cruce; şi m-am ruşinat. De data
aceea, de mine.
Nu ştiu de ce toată lumea avea grijă de sensibilităţile mele. Pesemne pentru că
m-au iubit. Şi unchiul, când a ieşit din puşcărie, a venit la poarta liceului
să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de
gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Fereşte-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă
colegii că stai de vorbă cu-n puşcăriaş! Dacă te întreabă vreunul, să spui că
era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni. Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculeţe
şi cu lumini sclipitoare, un pospai, o faţadă, o scenă în care jucăm drama
fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumuseţea nu stă
în riduri şi-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire.
Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca şi oamenii-oameni. Trebuie să-i
iubeşti atunci când îi ai. Dar nu ştiu cum se face că parcă mereu am trăi în
contratimpul iubirii...
Ce
spui, Dmitri, de contratimpul nostru? Oare contratimpul ne-a învins? Sau poate
altceva. Din noi sau dincolo de noi. Poate n-a fost destulă iubire… poate. Ştii
ce cred? Oamenii sunt ca păpuşile. Păpuşile sunt de două feluri: păpuşi din
cârpe şi păpuşi de lux. Eu, Dmitri, am fost una de cârpă. Dar am crezut că tu
tocmai pentru aceasta mă vei iubi mai mult şi mă vei prefera uneia de „salon”. În
copilărie, mergeam pe la verişoara mea care avea două păpuşi frumoase. Liliana era mai frumoasă decât Simina. Brunetă, cu ochi albaştri,
albastru închis, cu părul lung şi cârlionţat, aşa cum mi-am dorit şi eu şi cum
nu l-am avut niciodată. Simina era
blondă, cu părul scurt şi buclat, iar ochii de un albastru deschis. Când
mergeam în vizită, ea era păpuşa „mea”. Pe Liliana
o atingeam doar când nu se afla verişoara prin preajmă. Le văd şi-acum,
păpuşile-acelea; dac-aş fi fost pictor, le-aş fi redat cu exactitate. Am în
imagine chiar şi fustiţele pe care bunica le tricotase pentru ele. Şi totuşi, Dmitri, de păpuşile-acelea, nu mi-a
fost dor niciodată. Când plecam de la oraş, nu luam cu mine niciun regret,
nu-mi lăsam sufletul printre ele. Pentru mine, n-au fost niciodată mai mult
decât două păpuşi frumoase. În schimb, şi astăzi mi se face dor uneori, de
păpuşile mele fără chip. N-aveau nici nume. Cum ar fi fost să botezi nişte
linguri de lemn? Pe care bunica înfăşurase, cu dibăcie, cârpe mai mult sau mai
puţin colorate. Nu, n-aveau nume, nici chip, nici părul buclat, nici ochi
albaştri, nici hăinuţe frumoase păpuşile mele. În schimb, erau pline de viaţă.
Căci ele trăiau în imaginaţia mea, aşa cum trăiesc zânele în basme. Fiecare
avea o poveste, o poveste, desigur, inventată de mine. Cu câtă resemnare îşi
acceptau poveştile! Şi câtă viaţă clocotea în ele, odată ce le atingeam cu
bagheta magică a iubirii. Şi-atât de multe aveau să-mi spună!
Sărmanele
mele păpuşi din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn! Eu nu v-am uitat
niciodată, chiar dacă uneori mai fugeam la oraş, abandonându-vă temporar pentru
păpuşile verişoarei mele. Păpuşi fără nume, fără chip, voi ştiţi – nu-i aşa? –
că nu v-aş fi dat pe toate siminele
şi chiar pe toate lilianele
pământului. Că nu m-aş fi lepădat de poveştile voastre, pentru toate buclele şi
pentru toţi nedrept de frumoşii ochi albaştri. Pentru că voi, sărmane păpuşi,
m-aţi învăţat bogăţia; adevărata frumuseţe a acestei lumi. Pentru că voi
purtaţi numele celei mai frumoase bogăţii din lume: Copilăria!
Vezi,
Dmitri, aşa mi-am dorit să mă iubeşti; cum mi-am iubit eu păpuşile din linguri
de lemn. N-a fost să fie! A fost să fie altfel… Dar cum a fost? Cum a fost
păpuşa ta cu numele Adela? Cum a fost dragostea noastră? Şi vie şi moartă,
precum cioara de care căra copilul acela de care-am râs. Mai ştii? Saşa plimba
o cioară de aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul
a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar
moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. Şi vii şi
moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile...
nici nu le ţinem în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu
laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi
le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei
noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne
mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit.
Ah, Dmitri! Dacă am fi avut timp să vorbim despre toate acestea! Niciodată
timpul nu ne ajungea. Şi, pentru că ştiam că e puţin, nu ne înduram niciodată
să-l petrecem în discuţii. Ce păcat! Deşi, uneori, tăcerea e mai bună…
Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi?
Chiar aşa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-şi îmbânzi singurătăţile?
Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta
mai mult unii pe alţii, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi
existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesaţiul lor de a sporovăi
verzi şi uscate. Vorbim mult şi comunicăm puţin. Problema e: cât poţi să stai
numai tu cu tine? Câtă vreme poţi să te
suporţi fără să-ţi vină să-ţi scoţi ochii, fără să ai aşa un dor de ducă din
tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înşine, încercăm să ne
amăgim singurătatea prin alţii. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în
faţa marilor dureri, ca şi în faţa marilor bucurii – după cum afirma Balzac –
ci suntem mereu şi întotdeauna singuri? Aşa s-ar părea. Tot ceea ce
întreprindem în viaţă nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înşela
singurătatea. Câtă tristeţe în această singurătate! Cândva, mi-ai povestit că
fusesei bolnav. Ai fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am ştiut asta. Problema
e nu că n-am ştiut, ci că n-am simţit. De ce? Dacă îmi eşti drag cu adevărat
(şi eu asta afirm şi susţin), de ce n-am simţit cumva şi eu durerea ta? Nici
măcar o nelinişte. Cum poţi trăi liniştit departe, în timp ce pe celălalt îl
doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe
care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Aşadar, suntem cu adevărat
singuri? Atât de dependenţi am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa
acesteia, nu mai ştim, nu mai putem şi nu mai simţim nimic? Poate graiul mai
mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiţi să comunicăm altfel, ne-am
dezvolta anumite abilităţi care poate ne-ar face mai uniţi. Cine ştie? Ia să
vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare?
Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin
cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în
lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi
să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut?
Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru
arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total…
Dar lasă,
important e că peste câteva ore te voi vedea! Îţi voi sări în braţe şi,
probabil, voi uita de toate cuvintele, de toate trădările… şi ce va conta nu va
fi decât prezenţa ta atât de binefăcătoare, aproape tainică. Uneori, aş putea
crede că te-am inventat eu: dacă n-ai fi atât de real, dacă nu ţi-aş strânge,
peste puţin timp, mâna în mâna mea, dacă nu ţi-aş simţi barba uşor ţepoasă…
Se uită la ceas, pe fereastră, mai
aranjează trandafirii, apoi cu gesturi grăbite:
Eh, gata!
Trebuie să mă pregătesc. Să mă fac frumoasă, mai frumoasă decât trandafirii tăi
roşii. Te iubesc, Dmitri!!!
Dispare câteva minute după un paravan,
lumina slăbeţte în intensitate; muzica (aceeaşi: Eros- Rain, Chris Spheeris).
Apare după un timp într-o rochie lungă, roşie, sclipitoare, foarte arajată,
fardată, coafată… Se studiază în oglindă, ia trandafirii şi iese, ferdonând
veselă.
Actul 2
În încăperea în care s-a lăsat
întunericul, Adela intră abia târându-şi paşii. Merge ca un om sfârşit, care a
pierdut totul; arată dezolată, în dezordine; în mână, ţine buchetul de
trandafiri, acum păliţi. Gesturile sunt mecanice, de păpuşă stricată. Trânteşte
buchetul la întâmplare, apoi se aşază. În fundal, muzică tristă de chitară (ex.
Armik – Meet you in Haven). Adela fumează, absentă. Multă vreme pipăie
lucrurile cu privirea, apoi cu degetele, într-o încercare de încredinţare că
nimic nu s-a schimbat, că lumea a rămas aceeaşi. După un timp, vorbeşte, însă
mult mai rar, mai fără vlagă, cu poticneli, printre lacrimi…
ADELA (privind o fotografie a lui Dmitri): N-ai
venit! E prima oară când nu vii. După… câţi ani? Muuulţi… cine mai ştie… De ce
n-ai venit? Am stat acolo şi am aşteptat, ştii… Omul care ştia de noi,
singurul… m-a văzut. A aşteptat şi el odată cu mine, până când s-a plictisit.
Cât a stat, m-a umplut de filosofia lui ieftină. Mi-a spus că aşa se întâmplă
uneori, bărbaţii uită să mai vină. Dar tu… nu uitai niciodată. Nu-i posibil!
Venisem… să-ţi spun toate… hm… îţi adusesem scrisorile… scrisorile netrimise.
Merge la oglindă şi declamă, ca şi când
s-ar afla pe scenă.
Sunt zile când viaţa-i mai tristă
decât o sală de teatru după ce
spectatorii au plecat.
Cortina cade greu peste vise,
peste iluzii, peste închipuirile
toate.
Luminile se aprind,
dar vezi numai praful
înălţându-se fir cu fir
umplând până la refuz golul
din vieţile atâtor muritori,
golul atâtor singurătăţi,
golul acesta atât de plin
de nimic şi de praf.
Actorii îşi leapădă personajele
până la următoarea reprezentaţie
când iar or să facă frumos.
Unii mai rămân machiaţi –
o prelungire a iluziei
că încă mai sunt aceia care nu
sunt,
aceia care n-au fost şi nu vor fi
niciodată.
Iat-o pe regina-mamă,
şi-a dat rochia jos,
fumează, înveşmântată-n
crinolină.
Cineva bate la uşă – nişte flori.
Ah, florile!
Ţigara a ajuns la filtru,
cade, uitată, în scrumieră,
crinolina cade şi ea, căzute sunt
toate…
Gata! Înapoi la pereţii tăi!
Două ore ai fost regină-mamă,
acum te-aşteaptă vasele-n
chiuvetă
(poezie curată!), oglinzile
mincinoase
şi liniştea care-ţi perforează
timpanul.
Te uiţi la ceas, ceasul se uită
la tine,
te uiţi la timp, el te uită.
Până mai ieri, aveai rolul
Ofeliei –
Ofelia cea ingenuă, atât de
blondă
şi cu ochi atât de nedrept verzi,
frumoşii ochi verzi,
cu gene lungi, negre, întoarse,
rimelate.
Eşti o babă, nu te mai iluziona!
Şi rolul Ofeliei nu-ţi va mai fi
atribuit niciodată.
Secundele fac piruete,
Priveşte-le cât de frumos pleacă
una câte una,
ca-ntr-un balet
de Ceaikovski
Se
aşază, scoate o hârtie şi pix şi începe să scrie o scrisoare. Se aude vocea Adelei,
din off (înregistrare):
Dragă
Dmitri, aceasta este ultima scrisoare pe care ţi-o scriu. Desigur, ca şi pe
celelalte, nu ţi-o voi trimite. De ce, atunci, aceste scrisori? Iată de ce:
pentru că trebuie să mă conving că exişti! Sau că măcar ai existat. Până la
urmă, cine poate spune că cineva nu există, atâta timp cât el a fost creat? Eu
te-am creat, Dmitri! Aşadar, exişti! Sau, mă rog, ai existat. E drept că,
înafară de mine, nimeni nu te-a văzut, dar nici acesta nu e un argument sau o
dovadă că n-ai fi fost. Ai fost! Te-am aşteptat în fiecare an în luna iulie.
Locul îl alesesem eu. Acolo mi-am imaginat prima dată că te-am văzut. Ai venit.
De fiecare dată. Timp de o săptămână, cât stăteam la cabana din munţi, lângă
lacul acela superb, tu ai fost real, ai vorbit, te-ai plimbat, ai îmbrăţişat…
Anul acesta n-ai mai venit. Pentru că aşa am vrut eu! Poate ai murit, poate ai
pierdut avionul, poate ai uitat. Oamenii, la vârsta noastră, mai uită. Nu ştiu
ce se va întâmpla cu tine la anul. Nu ştiu nici cu mine ce se va întâmpla până
atunci. Deocamdată, te-am scos din poveste. Te-am lăsat să trăieşti în ţara şi
în familia pe care mi-am imaginat că le ai. Rămâi cu bine!
Lipeşte
plicul, îl timbrează şi îl pune în sertar, peste celelalte scrisori. Închide
sertarul cu zgomot.
ADELA: Aşa! Până la urmă, nu toţi
trăim într-o iluzie? Viaţa se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Iar la
final, cineva ne închide într-un „sertar” până la noi ordine. Dar, cel puţin,
să ştim că nu suntem singuri. Eu n-am fost. Eu l-am avut pe Dmitri. Două biete
păpuşi din linguri de lemn, într-un magazin de jucării de lux. Aceasta e lumea:
un magazin de lux pentru păpuşi din linguri de lemn…
Aruncă
tradafirii în coş. Începe să se despodobească de bijuterii. Lumina se stinge
treptat. Muzica. Cortina.
SFÂRŞIT
Florentina Loredana
DALIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu