Păpuşi din linguri de lemn - Teatru (monodramă)

Provocată de un concurs (la care n-am avut succes), am scris o monodramă (grea încercare!), în care, pe scheletul unui fir roşu, am adăugat texte sau fragmente din texte de proză. A ieşit... asta: 
Actualizare, decembrie 2014: Am aflat ulterior, de la secretarul literar al teatrului "G.Bacovia", domnul Doru Mareş, precum şi de pe site-ul Gala Star că piesa a fost printre primele 9 nominalizate la premiu.
 

Păpuşi din linguri de lemn

Teatru (monodramă)

Personaj feminin: Adela, aflată la vârsta amintirilor

Actul 1

Decorul este compus dintr-o cameră de zi, stil vechi, dar foarte luxoasă, cu mobilier de valoare. În faţa unei oglinzi, un buchet imens de trandafiri roşii. Fundalul sonor la început este unul de ploaie care bate pe acoperiş, în geamuri, curge puternic. Se poate folosi melodia Eros (rain) – Chris Spheeris (în care se aude şi muzica, dar şi zgomotele ploii). Din când în când se mai aude câte un tunet şi camera, în semiobscuritate, se luminează de câte un fulger.

Adela stă aşezată la un birou pe care sunt împrăştiate fotografii. Din când în când mai trage sertare, scotoceşte şi scoate alte fotografii. Le priveşte atent, sortează, etc. Camera se luminează treptat. Se ridică, priveşte pe geam, apoi priveşte buchetul de trandafiri, îi miroase, mai îndreaptă câte unul, cu infinită grijă să nu strice aranajamentul. Se studiază atent în oglindă, apoi, de parcă nu i-ar plăcea imaginea, face un gest din mână, a lehamite. Într-o parte a oglinzii, o fotografie înrămată, cu chipul unei tinere (Adela elevă). O ia şi o priveşte, transportându-se în alt timp:

ADELA: Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima, plecam într-o zi de-acasă. „Ai grijă, mamă!“ zicea bunica, suspinându-şi neliniştea-n poartă. La ce, la ce să am grijă? E lumea mare şi toată-i a mea. Copil necopt, ducând bagajul cu mâna stângă, cu dreapta căutându-mi punctul de sprijin... Rămăsese în urmă poarta şi buna cu lacrimile-n batistă.

Ca ciulinii învârtindu-se-n mine gândurile… Începeam să aflu ce-i viaţa. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E viaţa frumoasă şi-n braţe-i plutesc.

Ca ciulinii poposind când şi când, preţ de-o amintire, ici-colo. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E dragostea foc şi-n foc e lumină. Focul se stinge. Ba nu! Ai să vezi.

Încotro?

„Ai grijă - îmi zice - eu sunt acum la altă poartă, dar tu să ai grijă!“

Se asigură că buchetul e-n ordine, mai aruncă o privire pe geam. Se duce la oglindă şi începe să se aranjeze.

ADELA: Dacă tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Ce tânără şi frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire! Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri! Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Mă voi duce. Oricum ar fi, mă voi duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia? Veneţia, ah! Romantism desuet. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mă plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneţiei. Verzui, neverzui, eu aşa mi le imaginez. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu uiţi vreun retuş important... (În timpul acesta, se machiază. Apoi, merge la dulap, să-şi caute haine)  Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!

Din nou ochii pe geam.

ADELA: Tot aşa era şi-n prima zi când te-am întâlnit prima dată în locul acela. Oraşul era inundat pe alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şoferul încercase să mă convingă să nu plec. N-a avut pe cine. M-am dus. (Îşi aminteşte cu plăcere). Ploaia se revărsa peste setea pământului neroditor. Cum îi mai înţelegeam setea! Şi mie îmi fusese sete, de chipul tău, de căldura ta…  Băusem… doar cât să-mi amăgesc setea. În anul acela se dăduse drumul la… secetă. Şi de-atunci, aşa a rămas. O sete cumplită, un dor de tine, pe care mi-l mai ostoiesc o dată pe an (o dată pe an!) când merg acolo unde ştiu sigur că vii, de ziua ta. Şi ploaia asta, în miezul verii, parcă n-are nici un chichirez. Ah! Astăzi îţi voi spune. Îţi voi spune totul despre mine. Mă vei cunoaşte aşa cum nu m-ai cunoscut niciodată. Şi poate… măcar în această nesuferită iarnă a vieţii, poate măcar acum mă vei privi cu alţi ochi. Poate chiar ne vom uni destinele. (Căzută pe gânduri): Ar mai avea vreun rost?

Ia o fotografie a lui şi monologhează privind-o:

ADELA: Să-ţi povestesc, dragul meu Dmitri! Ah! Cu ce-aş putea să încep, ca să nu amestec lucrurile? De fapt, dincolo de cele povestite de mine, tu ar trebui să înţelegi dorul cu care te-am iubit, durerile pe care mi le lăsau plecările tale, veşnic plecările, venirile prea rar, o singură dată pe an. Atunci când îţi luai răgazul să vii din măreaţa Rusie, să evadezi din viaţa de acolo, pe care eu n-am ştiut-o, n-am vrut niciodată s-o ştiu. Trăiam tot anul şi îmi întemeiam toată existenţa pentru acele 7 zile din an, fix şapte zile, niciodată una în plus, în care te vedeam. Şi atunci eram… cât se poate de protocolari. Dar eu simţeam, ştiam că şi tu împărtăşeşti aceleaşi bucurii, aceleaşi dureri, că împreună formam o singură bătaie de inimă. Atâta doar că, în timp ce viaţa ta se compunea şi dintr-o altă existenţă (pe care eu n-am vrut, n-am suportat să o cunosc!), a mea se raporta numai la tine. Păguboasă treabă! În timpul acesta mă curtau bărbaţi, care frumoşi, care inteligenţi, care cu poziţie socială. Dar eu, eu cum te-aş fi putut trăda, Dmitri? Eu am trăit în visul nostru, m-am hrănit cu el, am călătorit în căruţa cu vise. Aşa mi-am alergat visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt. Lanţul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanţă, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruţa mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruţei mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanţ prea scurt. Uneori, aş fi vrut să mă extrag din poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Aşa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveştilor care se terminau trist.

         Bunica îmi spunea povestea căsuţei iepuraşului. Iepuraşul avea o căsuţă de gheaţă. Acolo se simţea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul era bine şi frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească gheaţa, căsuţa dispărea, iar iepuraşul era... un biet iepuraş. Plângeam şi îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuţă. Una adevărată, din scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranţa că va schimba finalul. Dar ea se încăpăţâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproşam, imploram... bunicul iar promitea... mâine. Şi mâine povestea se repeta. Identic.          Din acea poveste nu m-am putut extrage niciodată. N-am înţeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură, aşa cum voiam. Probabil, simţeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o înşelare. Speram, credeam, aşteptam minuni. Aşteptam cu sufletul la gură s-o aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuţă bietului iepuraş, iar bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoştinţă.
         Într-o zi, sătulă de insistenţe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit uşa atelierului deschisă, am furat nişte scânduri, cuie şi un ciocan. Încercam să schimb finalul poveştii. Am cărat totul în fundul curţii, unde am meşterit nestingherită de nimeni. A ieşit ceva care, cu multă indulgenţă, putea fi asemuit cu o căsuţă. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraş, şi am probat căsuţa pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o fiinţă poate să trăiască singură. Gândeam că, într-o zi, şi iepuraşul se va însura, aşa cum se însurase bunicul cu bunica şi-o adusese în casă nouă.
       Aveam căsuţa. Dar unde era iepuraşul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunţat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepuraşul să nu ştie că eu am construit o căsuţă pentru el. Cum să nu simţi când cineva te iubeşte? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească. În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-aşternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc. Atunci am crescut dintr-odată. Şi-am înţeles că nu te poţi extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poţi scoate dintr-o mlaştină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.
        Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuţa de gheaţă. Şi-aş vrea să mă extrag din poveste sau, şi mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii şi-mi imaginez că undeva, cineva îmi construieşte o căsuţă, una adevărată, poate chiar rănindu-se, aşa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet… Mâine… Vezi, Dmitri, aceasta am visat, aceasta am sperat de fiecare dată când veneai: că de data aceea, îmi vei vorbi despre căsuţă. Îmi imaginam zeci de moduri în care ar fi urmat să mi-o spui. Şi alte zeci de moduri în care ţi-aş fi răspuns. Iar şi iar. În fiecare an. Şi de fiecare dată, în imaginaţie, deznodământul era la fel. Cu aceeaşi emoţie şi speranţă cu care mergeam zilnic la căsuţă, să văd dacă iepuraşul a venit, aşa veneam în fiecare an la întâlnirea cu tine. După ce plecai fără să-mi fi vorbit de căsuţă, îmi spuneam… mâine. Adică la anul. Astfel au trecut ani, astfel s-a rostogolit viaţa peste noi, din aşteptare în aşteptare. Cred că mie îmi era cel mai greu. Tu veneai, plecai; eu rămâneam în acelaşi loc. Pentru mine nu se schimba nimic, nici măcar visul. Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin -  rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Să pleci. Niciodată să rămâi.

Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoţată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu beţe de chibrit. Le aşezam sub diverse forme, construiam case, castele, şine de cale ferată. Stricam construcţia şi începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. Venea tuşica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu acelaşi răspuns peltic: „O aştept pe mamaia”. Aşteptam. „A aştepta” cu „a face”. Cât sunt de compatibile? Şi totuşi, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se puteau ocupa de orice altceva, puteau să se mişte în voie. Dar eu... aşteptam. Când se-ntorcea bunica, îi săream în braţe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă şi nu mă mai boci atâta! Că doar n-am murit!”  Ce ştia ea? Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.

În orice despărţire nedorită, am fost copilul care aşteaptă cu sufletul la geam. În despărţirile de tine, Dmitri, sufletul meu aştepta la geam tot anul, într-o hibernare vecină cu moartea. Dar el se trezea imediat ce întorceam fila calendarului la luna în care trebuia să vii. Se parfuma, se gătea de paradă… Apoi tu plecai. Cei care pleacă lasă urme pe suflet. Cei care pleacă promit totdeauna că se întorc. Unii chiar o fac. Îţi bat în inimă să afle dacă eşti acasă. Bine-ar fi să te şi găsească! Cei care pleacă se pierd printre bagaje, gări, aeroporturi… la tine opresc ca-ntr-o haltă cu o singură biată linie de cale ferată năpădită de buruieni. Uneori îi recunoşti, alteori te întrebi cine-i străinul acesta scrobit, parfumat, rătăcit de vreun controlor de trafic băut , care-ţi invadează viaţa pe scara de incendiu. Un foc neconsumat. Cei care pleacă, atunci când se-ntorc, vin întotdeauna pe calul lor alb, cu aere de cuceritori, cu fanfare. Uneori te surprinzi întrebându-te cum îi cheamă şi de ce au poposit pentr-o clipă la tine-n pridvor. Cei care rămân… rămân uitându-se după cei care pleacă. Aşa rămâneam eu după tine, Dmitri. Uitându-mă lung, până când nu se mai zărea nici măcar dâra de fum lăsată în urmă de avionul tău, ca o batistă fluturată din mână, ca un semn efemer al trecerii tale prin inima mea. Când dispărea şi dâra aceea, mă întorceam şi îmi târam greutatea paşilor spre casă. Atunci ştiam, în momentele acelea, că am mai îmbătrânit cu un an, că s-a mai pus un rid pe inimă. De când te ştiu, Dmitri, din ziua aceea nedrept de frumoasă, anii mei nu s-au mai socotit de la ziua de naştere. Anii mei se numărau în plecările tale. Veniri/ plecări, cicluri de viaţă/ moarte… Oare-nţelegi? Să nu crezi că n-am avut momente de revoltă. Că n-am dorit să arunc amintirea ta în sacul cu vechituri. N-am putut. Şi n-am putut, cred, din pricina frumuseţii. Frumuseţea mă dezarmează. În faţa frumuseţii rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. Şi n-am mai putut, cred, din cauza fluturilor. A fluturilor mei care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos coloraţi, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumuseţea în ţeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumuseţea.

Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanţă, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ţinut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor îşi scuturase penelul de galben, am amuţit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari şi blânzi, care ţi se aşezau pe umeri, cu aripi negre cu roşu şi portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înţeles. Atunci am descoperit libertatea ca şi condiţie interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelaţia, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, aşadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumuseţea, că a prinde fluturii şi a-i ţintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plăteşti preţul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoşi” pe care-i găseam morţi pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curţile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morţi. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producţia de zahăr şi turtă dulce a ţării a crescut simţitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoşi”. La începutul de an şcolar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproşându-mi că n-am niciun pic de simţ al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu ştiu de unde mi-a venit. Şi, mai ales, nu ştiu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simţ şi aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviţi sub nas, şi mi-a trântit un şapte. Până şi abonaţii la corigenţie luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin preţul libertăţii mele. Şi aveam dreptate. Preţul altor libertăţi pe care mi le-am permis de-a lungul vieţii a fost mult mai mare. Şi, uneori, dureros.

Cum a fost preţul libertăţii de a te iubi pe tine, Dmitri. Dar, oricât de mare a fost preţul, dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu cred că aş schimba ceva. Poate doar finalul poveştii. A te iubi pe tine a fost cel mai mare privilegiu. Şi cea mai mare jertfă. Inutilă?? Când voi afla răspunsul? Am căutat mereu frumuseţea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Şi cel mai adeseori, am plătit preţul. Preţul pentru a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu te prea poţi târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar face fericirea asta? Eu n-am negociat fericirea cu tine, Dmitri. Am dat tot, fără să cer nimic. Nu ţi se pare rezonabil? Am obosit să tac. Am obosit să mă înfăşor în tăcere ca într-o mantie.

Scoate din sertarul biroului un teanc de scrisori pe care le desface şi începe să le citească, apoi.

ADELA: Iată, aici sunt toate scrisorile pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Niciodată! Toate gândurile, toate tristeţile şi fericirile, toţi anii mei număraţi în venirile/ plecările tale, tot, tot. Nimic nu ţi-am spus din toate acestea. Şi cum aş fi vrut să mă înţelegi!

Hmm… nici eu nu mai ştiu ce-ţi scriam. Astăzi vei citit totul, Dmitri. Vei avea în faţă tot filmul iubirii mele nevorbite.

Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie… Sau poate vreun controlor de trafic dând semnalul de plecare avionului tău, Dmitri. Sau…

Tot a propos de gări, mi-am amintit gara noastră din munţi. Mai ştii? O gară mică, între munţi. Clădirea era veche, bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Peronul era gol, iar cele două linii de cale ferată păreau luate dintr-un joc pentru copii. Şi totuşi, pe acolo, circulau, din când în când, trenuri. Şi miros de tei înflorit.

          Şeful de gară ţinea în mâini o vrabie rănită. Toată atenţia lui se focalizase între cele două palme -  aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării – între care s-ar zice că era concentrat întreg universul.

          “Şi trenurile?”, îl întrebasem. Mi-a răspuns într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Şi când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”

          Într-o gară uitată, într-un spaţiu-timp încremenit, un om se îngrijora de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar fi putut frânge un univers.

          Ne îndepărtasem, lăsându-l pe şeful de gară cu grijile lui. “Toţi purtăm în noi o însângerare”, mi-ai spus, strângându-mă la piept. “Doar că nu toţi avem şansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”, gândeam.

          Trenul părea venit din alt timp. Am urcat. Singurii călători din gara dintre munţi. Ce mare tristeţe e-o gară mică între munţi! Doar şeful de gară făcea din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.

          Îl auzisem spunând: “Cum vă mai târâţi dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aştept nimic! Şi, mai ales, pe nimeni. Şi totuşi, dacă reuşesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine ştie…” Eu, însă, aşteptam. Cum te mai aşteptam, Dmitri! Aşteptam să treacă anul, să zboare. Nu-mi păsa că, odată cu el, zburau şi anii mei, ireversibil, atât de crud ireversibil. Tot ceea ce conta era să te văd. Şi speranţa pe care mă sprijineam ca de un baston. Dacă n-ar fi fost speranţa aceasta! Poate mi-aş fi croit altă viaţă. Ce prostii spun? Altă viaţă… în afara ta?

Se mişcă, priveşte undeva pe fereastră. Revine la amintiri.

ADELA: Din păcate, mai trebuia să şi pleci? De ce??? De ce trebuia să pleci? Hm…

Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat. Cortina cade greu peste vise, peste iluzii, peste închipuirile toate. Luminile se aprind, dar vezi numai praful înălţându-se fir cu fir, umplând până la refuz golul din vieţile atâtor muritori, golul atâtor singurătăţi, golul acesta atât de plin de nimic şi de praf. Actorii îşi leapădă personajele până la următoarea reprezentaţie când iar or să facă frumos.  Unii mai rămân machiaţi – o prelungire a iluziei că încă mai sunt aceia care nu sunt, aceia care n-au fost şi nu vor fi niciodată. Iat-o pe regina-mamă, şi-a dat rochia jos, fumează, înveşmântată-n crinolină. Cineva bate la uşă – nişte flori. Ah, florile! Ţigara a ajuns la filtru,cade, uitată, în scrumieră,crinolina cade şi ea, căzute sunt toate… Gata! Înapoi la pereţii tăi! Două ore ai fost regină-mamă, acum te-aşteaptă vasele-n chiuvetă (poezie curată!), oglinzile mincinoase şi liniştea care-ţi perforează timpanul. Te uiţi la ceas, ceasul se uită la tine, te uiţi la timp, el te uită. Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei – Ofelia cea ingenuă, atât de blondă şi cu ochi atât de nedrept verzi, frumoşii ochi verzi, cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate. Eşti o babă, nu te mai iluziona! Şi rolul Ofeliei nu-ţi va mai fi atribuit niciodată. Secundele fac piruete, priveşte-le cât de frumos pleacă una câte una, ca-ntr-un balet de Ceaicovski… Cum pleacă… cum plecai. Ah, dar gata! Astăzi e ziua în care vii, iar eu, nerecunoascătoarea, îţi vorbesc de plecările tale. Azi vii! Aşa cum ai venit ani de-a rândul, la aceeaşi dată, oricând ar fi picat, orice se va fi întâmplat. Ţi-am pregătit tradafiri. Tradafiri roşii pentru tine, Dmitri. (Se duce şi aranjează buchetul).

          Nu ţi-am spus multe. Le vei afla pe toate azi. Clepsidra nu mai are răbdare, va ajunge într-o zi la ultimul fir de nisip. Vom pleca din vieţile acestea fără fi ştiut unul despre altul cine-am fost. Poate odată îmi vei spune şi tu. Aşa, ca pe o concluzie trasă vieţii. Chiar uneori îmi îmblânzesc aşteptarea încercând să ghicesc ce eşti, cu ce te ocupi, unde exact locuieşti, cu cine… Nu, asta cred că n-aş vrea s-o ştiu. Ah, ce bine va fi azi în braţele tale! Până la urmă ce contează, cine suntem, cu cine  convieţuim… mărunţişuri! Dragostea nu se-mpiedică de fleacuri. Ea ştie numai că nu putem fără să ne vedem, chiar aşa chinuit, şapte zile din an. Dar cât trăim în cele şapte zile! Până la urmă, ce nu poţi face în şapte zile? Dumnezeu a făcut lumea. Lumea! Cu toate de pe ea. Şi totuşi, Dmitri, noi nu ne-am spus multe. Cum ar fi fost să ne irosim clipele vorbind? Iată, de exemplu, eu nu ţi-am spus despre Vasea. Nu ţi-am spus despre Vasea şi cât de mult te asemăn cu el uneori.

Pe tânărul şi frumosul locotenent Vasea (Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu şi, totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile – câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea. Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.

Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte şi-mi vorbise grav: „Eşti îndrăgostită.”

Roşisem. N-aş fi avut motiv. Dar uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele,  n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…

          Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass, răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.

De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operaţiune de mare fineţe, cineva a venit cu vestea: Vasea murise. S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău. M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri şi voce de bass.

          Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Dar nu m-am putut bucura.

Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.

          Vasea nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alţii. Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.

          La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.

-         Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.

Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele.

-         Eu… am fost prieten cu tovarăşu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.

Apoi a continuat printre lacrimi:

-         Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală. Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’ când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi, mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis. Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…

N-am vrut. Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală. Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte…

          Dar el? Dmitri? Mă iubeşte, nu mă iubeşte… Ba eu cred că mă iubeşte. „Crezi, dacă-ţi face bine!” – ar fi spus bunica. Hm… Ea s-a arătat intrigată şi atunci când te-am cunoscut, când am mers să te întâlnesc prima oară.

Corobrâsem din tren printr-o săritură. Fusesem gata să-mi scrântesc glezna, nefiind obişnuită, la vremea aceea,  să port pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu păşesc treptă cu treptă. Doar că aşa simţisem nevoia, să sar, de parcă săritura aceea m-ar fi dus mai repede lângă cel care mă aştepta. Sau, cel puţin aşa credeam. Tot drumul, mi se părea că trenul rapid abia se târăşte.

Trăgând de bagaj, încercam să te identific prin mulţimea de oameni, care mă încurcau mai mult ca niciodată. Ba încă, mă repezisem la un bărbat care, din spate, semănase cu tine, luându-l de braţ, gata să-l dezechilibrez.

-         Mă scuzaţi, v-am confundat!

Cu paşi din ce în ce mai lenţi, mă îndreptam spre capătul peronului. Îl voi aştepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toţi ăştia.

Trecuse deja o jumătate de oră. Începuse să mi se facă frig. Mai bine mă mut în staţia de taxiuri. Poate-am să-i zăresc maşina. Văzând-mă dezorientată, un taximetrist mă întrebase unde vreau să mă ducă. Refuzasem politicos: „Mulţumesc, aştept pe cineva. Trebuie s-apară.” Taximetristul se retrăsese dezamăgit în maşină, luând la răsfoit ziarul pe care-l învăţase pe de rost de azi-dimineaţă. Mi-l imaginam spunându-şi: „Nu mai face doi bani meseria asta. Trebuie să mă apuc de altceva.”

Şi, în acelaşi timp, mă întrebam ce-oi fi având de nu mai vii. Îndoiala începuse să mi se cuibărească în suflet. Dar nu voiam să cred cu niciun chip că nu vei veni. O fi blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunţe. Nu-i nimic, stau aici până apare.

Nu credeam în existenţa oamenilor care nu-şi ţin cuvântul. Nu cunoscusem astfel de oameni. În satul meu, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neşcoliţi ori de bătuţi în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu orice chip. De altfel, prima lecţie pe care am învăţat-o de la bunicul aceasta a fost. Îmi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal şi ţărănesc: „De mâncători de c... e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viaţă, ce-ai spus că faci, aia faci! Altfel nu eşti bună nici să stai la coada vacii. Ai înţeles?” Înţelesesem. Dar acum începeam să nu prea mai înţeleg.

Taximetristul îmi arunca, în răstimpuri, priviri cu subînţeles, întrebându-mă prin mimică: „Tot nu?” Îi răspundeam scurt, cu hotărâre, printr-o mişcare din cap, ruşinată.

Se făcuse miezul nopţii. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Tu mă chemasei, insistasei chiar să vin mai devreme, nerăbdător. Eu mă cam codisem la început, dar, când am luat hotărârea, nimic nu m-a mai putut opri. Bunica mă-ntrebase:

-         Ce zor ai?

-         Plec la Bucureşti. Am cunoscut un bărbat...

-         Şi de ce taman acolo? Gândeşti că la Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi bărbaţii cu fericirea pe sulă?

-         Bunico! Nu mai fi aşa circumspectă! O să-l placi şi tu, ai să vezi...

-         Deh! Ştiu şi eu? Şi nu mă mai face pe mine circu... aia!

Îngheţasem de-a binelea. Eram aproape disperată. Ce să fac? Mi se năruiseră toate. Îmi venea să plâng, dar mă jenam.

Taximetristul coborâse să-şi dezmorţească oasele şi-mi mai adresă o dată întrebarea, privindu-mă cu milă:

-         Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Şi-aşa nu mi-a picat nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste! Vă duc gratis, numai să-mi spuneţi unde...

Îmi dăduseră lacrimile. Nu mai făceam eforturi să le-ascund. Atunci realizasem că nici măcar nu ştiam unde stai. Fusesem atât de sigură că mă vei aştepta, încât nici prin cap nu-mi dăduse să-ţi cer adresa. Am dat din cap către taximetrist, în semn că nu, şi i-am întins 50 de lei.

-         Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra! Luaţi-i! Pentru ce?

Dar eu fugise înapoi în gară, cu lacrimile şiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână.Mai aveam trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, îmi luai bilet. Am mai cumpărat nişte biscuiţi pentr-un căţel care părea flămând şi o sticlă cu apă pentru mine, că mi se uscase gura şi simţeam o amărală ca atunci când ţi-e întoarsă fierea pe dos. Doar că, mie, sufletul îmi fusese întors pe dos. Mă stăpânea o greaţă imensă, ca-ntr-una dintre dimineţile copilăriei când, fără să vreau, asistasem la tăierea mielului de Paşte. Mă apucaseră frigurile, tremuratul şi un rău general, aşa, de suflet întors pe dos. M-au dus zadarnic la doctor, la preot, prin babe. N-am reuşit să-mi revin decât mult mai târziu, când reuşisem să estompez în minte imaginea mieluţului din balta de sânge, care mă privea cu ochi miraţi, neînţelegând, cerându-mi parcă ajutorul.

Mă aşezasem absentă pe bancă, în aşteptarea trenului. Parcă-l auzeam pe bunicul: „Fata tatii, dacă tot e să şteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbaţi de cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!”  Acasă, bunica mă-ntâmpină cu o întrebare cu subînţeles:

- Ei, câţi câini cu covrigi în coadă ai numărat?

Bunica, draga de ea! Cum mai venea cu bocceluţa la internat… Venise odată iarna. Oraşul era trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Şi ni se pare c-ar trebui să fim fericiţi. Până şi omul de zăpadă ştie, până şi el pare să înţeleagă, aşa cum îl vezi, stingher în mijlocul oraşului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraş, locul lor e la ţară; parcă le-ar fi ruşine să se arate. Aşa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluţa de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ţi fie ruşine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu ştiu de unde îşi dăduse ea seama că eu mă ruşinam de băsmăluţa ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca şi bunicul, când împingeam o dată de căruţul de invalid. „Stai, opreşte!” M-a chemat lângă el şi m-a pus să-l privesc în ochi. „Adela, ţie nu cumva ţi-e ruşine cu mine, aşa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simţise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor şi minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Şi-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă-ţi e ruşine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruţ, ca şi când aş fi cărat o cruce; şi m-am ruşinat. De data aceea, de mine.

          Nu ştiu de ce toată lumea avea grijă de sensibilităţile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Şi unchiul, când a ieşit din puşcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Fereşte-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n puşcăriaş! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni. Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculeţe şi cu lumini sclipitoare, un pospai, o faţadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumuseţea nu stă în riduri şi-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca şi oamenii-oameni. Trebuie să-i iubeşti atunci când îi ai. Dar nu ştiu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...

Ce spui, Dmitri, de contratimpul nostru? Oare contratimpul ne-a învins? Sau poate altceva. Din noi sau dincolo de noi. Poate n-a fost destulă iubire… poate. Ştii ce cred? Oamenii sunt ca păpuşile. Păpuşile sunt de două feluri: păpuşi din cârpe şi păpuşi de lux. Eu, Dmitri, am fost una de cârpă. Dar am crezut că tu tocmai pentru aceasta mă vei iubi mai mult şi mă vei prefera uneia de „salon”. În copilărie, mergeam pe la verişoara mea care avea două păpuşi frumoase. Liliana era mai frumoasă decât Simina. Brunetă, cu ochi albaştri, albastru închis, cu părul lung şi cârlionţat, aşa cum mi-am dorit şi eu şi cum nu l-am avut niciodată. Simina era blondă, cu părul scurt şi buclat, iar ochii de un albastru deschis. Când mergeam în vizită, ea era păpuşa „mea”. Pe Liliana o atingeam doar când nu se afla verişoara prin preajmă. Le văd şi-acum, păpuşile-acelea; dac-aş fi fost pictor, le-aş fi redat cu exactitate. Am în imagine chiar şi fustiţele pe care bunica le tricotase pentru ele.  Şi totuşi, Dmitri, de păpuşile-acelea, nu mi-a fost dor niciodată. Când plecam de la oraş, nu luam cu mine niciun regret, nu-mi lăsam sufletul printre ele. Pentru mine, n-au fost niciodată mai mult decât două păpuşi frumoase. În schimb, şi astăzi mi se face dor uneori, de păpuşile mele fără chip. N-aveau nici nume. Cum ar fi fost să botezi nişte linguri de lemn? Pe care bunica înfăşurase, cu dibăcie, cârpe mai mult sau mai puţin colorate. Nu, n-aveau nume, nici chip, nici părul buclat, nici ochi albaştri, nici hăinuţe frumoase păpuşile mele. În schimb, erau pline de viaţă. Căci ele trăiau în imaginaţia mea, aşa cum trăiesc zânele în basme. Fiecare avea o poveste, o poveste, desigur, inventată de mine. Cu câtă resemnare îşi acceptau poveştile! Şi câtă viaţă clocotea în ele, odată ce le atingeam cu bagheta magică a iubirii. Şi-atât de multe aveau să-mi spună!

          Sărmanele mele păpuşi din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn! Eu nu v-am uitat niciodată, chiar dacă uneori mai fugeam la oraş, abandonându-vă temporar pentru păpuşile verişoarei mele. Păpuşi fără nume, fără chip, voi ştiţi – nu-i aşa? – că nu v-aş fi dat pe toate siminele şi chiar pe toate lilianele pământului. Că nu m-aş fi lepădat de poveştile voastre, pentru toate buclele şi pentru toţi nedrept de frumoşii ochi albaştri. Pentru că voi, sărmane păpuşi, m-aţi învăţat bogăţia; adevărata frumuseţe a acestei lumi. Pentru că voi purtaţi numele celei mai frumoase bogăţii din lume: Copilăria!

          Vezi, Dmitri, aşa mi-am dorit să mă iubeşti; cum mi-am iubit eu păpuşile din linguri de lemn. N-a fost să fie! A fost să fie altfel… Dar cum a fost? Cum a fost păpuşa ta cu numele Adela? Cum a fost dragostea noastră? Şi vie şi moartă, precum cioara de care căra copilul acela de care-am râs. Mai ştii? Saşa plimba o cioară de aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile... nici nu le ţinem în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit. Ah, Dmitri! Dacă am fi avut timp să vorbim despre toate acestea! Niciodată timpul nu ne ajungea. Şi, pentru că ştiam că e puţin, nu ne înduram niciodată să-l petrecem în discuţii. Ce păcat! Deşi, uneori, tăcerea e mai bună…

         Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi? Chiar aşa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-şi îmbânzi singurătăţile? Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta mai mult unii pe alţii, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesaţiul lor de a sporovăi verzi şi uscate. Vorbim mult şi comunicăm puţin. Problema e: cât poţi să stai numai tu cu tine?  Câtă vreme poţi să te suporţi fără să-ţi vină să-ţi scoţi ochii, fără să ai aşa un dor de ducă din tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înşine, încercăm să ne amăgim singurătatea prin alţii. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în faţa marilor dureri, ca şi în faţa marilor bucurii – după cum afirma Balzac – ci suntem mereu şi întotdeauna singuri? Aşa s-ar părea. Tot ceea ce întreprindem în viaţă nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înşela singurătatea. Câtă tristeţe în această singurătate! Cândva, mi-ai povestit că fusesei bolnav. Ai fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am ştiut asta. Problema e nu că n-am ştiut, ci că n-am simţit. De ce? Dacă îmi eşti drag cu adevărat (şi eu asta afirm şi susţin), de ce n-am simţit cumva şi eu durerea ta? Nici măcar o nelinişte. Cum poţi trăi liniştit departe, în timp ce pe celălalt îl doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Aşadar, suntem cu adevărat singuri? Atât de dependenţi am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa acesteia, nu mai ştim, nu mai putem şi nu mai simţim nimic? Poate graiul mai mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiţi să comunicăm altfel, ne-am dezvolta anumite abilităţi care poate ne-ar face mai uniţi. Cine ştie? Ia să vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare? Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total…

Dar lasă, important e că peste câteva ore te voi vedea! Îţi voi sări în braţe şi, probabil, voi uita de toate cuvintele, de toate trădările… şi ce va conta nu va fi decât prezenţa ta atât de binefăcătoare, aproape tainică. Uneori, aş putea crede că te-am inventat eu: dacă n-ai fi atât de real, dacă nu ţi-aş strânge, peste puţin timp, mâna în mâna mea, dacă nu ţi-aş simţi barba uşor ţepoasă…

Se uită la ceas, pe fereastră, mai aranjează trandafirii, apoi cu gesturi grăbite:

Eh, gata! Trebuie să mă pregătesc. Să mă fac frumoasă, mai frumoasă decât trandafirii tăi roşii. Te iubesc, Dmitri!!!

Dispare câteva minute după un paravan, lumina slăbeţte în intensitate; muzica (aceeaşi: Eros- Rain, Chris Spheeris). Apare după un timp într-o rochie lungă, roşie, sclipitoare, foarte arajată, fardată, coafată… Se studiază în oglindă, ia trandafirii şi iese, ferdonând veselă.

Actul 2

În încăperea în care s-a lăsat întunericul, Adela intră abia târându-şi paşii. Merge ca un om sfârşit, care a pierdut totul; arată dezolată, în dezordine; în mână, ţine buchetul de trandafiri, acum păliţi. Gesturile sunt mecanice, de păpuşă stricată. Trânteşte buchetul la întâmplare, apoi se aşază. În fundal, muzică tristă de chitară (ex. Armik – Meet you in Haven). Adela fumează, absentă. Multă vreme pipăie lucrurile cu privirea, apoi cu degetele, într-o încercare de încredinţare că nimic nu s-a schimbat, că lumea a rămas aceeaşi. După un timp, vorbeşte, însă mult mai rar, mai fără vlagă, cu poticneli, printre lacrimi…

ADELA (privind o fotografie a lui Dmitri): N-ai venit! E prima oară când nu vii. După… câţi ani? Muuulţi… cine mai ştie… De ce n-ai venit? Am stat acolo şi am aşteptat, ştii… Omul care ştia de noi, singurul… m-a văzut. A aşteptat şi el odată cu mine, până când s-a plictisit. Cât a stat, m-a umplut de filosofia lui ieftină. Mi-a spus că aşa se întâmplă uneori, bărbaţii uită să mai vină. Dar tu… nu uitai niciodată. Nu-i posibil! Venisem… să-ţi spun toate… hm… îţi adusesem scrisorile… scrisorile netrimise.

Merge la oglindă şi declamă, ca şi când s-ar afla pe scenă.

Sunt zile când viaţa-i mai tristă

decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.

Cortina cade greu peste vise,

peste iluzii, peste închipuirile toate.

Luminile se aprind,

dar vezi numai praful

înălţându-se fir cu fir

umplând până la refuz golul

din vieţile atâtor muritori,

golul atâtor singurătăţi,

golul acesta atât de plin

de nimic şi de praf.

Actorii îşi leapădă personajele

până la următoarea reprezentaţie

când iar or să facă frumos.

Unii mai rămân machiaţi –

o prelungire a iluziei

că încă mai sunt aceia care nu sunt,

aceia care n-au fost şi nu vor fi niciodată.

Iat-o pe regina-mamă,

şi-a dat rochia jos,

fumează, înveşmântată-n crinolină.

Cineva bate la uşă – nişte flori.

Ah, florile!

Ţigara a ajuns la filtru,

cade, uitată, în scrumieră,

crinolina cade şi ea, căzute sunt toate…

Gata! Înapoi la pereţii tăi!

Două ore ai fost regină-mamă,

acum te-aşteaptă vasele-n chiuvetă

(poezie curată!), oglinzile mincinoase

şi liniştea care-ţi perforează timpanul.

Te uiţi la ceas, ceasul se uită la tine,

te uiţi la timp, el te uită.

Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei –

Ofelia cea ingenuă, atât de blondă

şi cu ochi atât de nedrept verzi, frumoşii ochi verzi,

cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate.

Eşti o babă, nu te mai iluziona!

Şi rolul Ofeliei nu-ţi va mai fi atribuit niciodată.

Secundele fac piruete,

Priveşte-le cât de frumos pleacă

una câte una,

ca-ntr-un balet de Ceaikovski                                                               

Se aşază, scoate o hârtie şi pix şi începe să scrie o scrisoare. Se aude vocea Adelei, din off (înregistrare):

Dragă Dmitri, aceasta este ultima scrisoare pe care ţi-o scriu. Desigur, ca şi pe celelalte, nu ţi-o voi trimite. De ce, atunci, aceste scrisori? Iată de ce: pentru că trebuie să mă conving că exişti! Sau că măcar ai existat. Până la urmă, cine poate spune că cineva nu există, atâta timp cât el a fost creat? Eu te-am creat, Dmitri! Aşadar, exişti! Sau, mă rog, ai existat. E drept că, înafară de mine, nimeni nu te-a văzut, dar nici acesta nu e un argument sau o dovadă că n-ai fi fost. Ai fost! Te-am aşteptat în fiecare an în luna iulie. Locul îl alesesem eu. Acolo mi-am imaginat prima dată că te-am văzut. Ai venit. De fiecare dată. Timp de o săptămână, cât stăteam la cabana din munţi, lângă lacul acela superb, tu ai fost real, ai vorbit, te-ai plimbat, ai îmbrăţişat… Anul acesta n-ai mai venit. Pentru că aşa am vrut eu! Poate ai murit, poate ai pierdut avionul, poate ai uitat. Oamenii, la vârsta noastră, mai uită. Nu ştiu ce se va întâmpla cu tine la anul. Nu ştiu nici cu mine ce se va întâmpla până atunci. Deocamdată, te-am scos din poveste. Te-am lăsat să trăieşti în ţara şi în familia pe care mi-am imaginat că le ai. Rămâi cu bine!

Lipeşte plicul, îl timbrează şi îl pune în sertar, peste celelalte scrisori. Închide sertarul cu zgomot.

ADELA: Aşa! Până la urmă, nu toţi trăim într-o iluzie? Viaţa se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Iar la final, cineva ne închide într-un „sertar” până la noi ordine. Dar, cel puţin, să ştim că nu suntem singuri. Eu n-am fost. Eu l-am avut pe Dmitri. Două biete păpuşi din linguri de lemn, într-un magazin de jucării de lux. Aceasta e lumea: un magazin de lux pentru păpuşi din linguri de lemn…

Aruncă tradafirii în coş. Începe să se despodobească de bijuterii. Lumina se stinge treptat. Muzica. Cortina.

SFÂRŞIT

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 noiembrie 2013 – 31 ianuarie 2014