Jurnal de risipită
Domnul Marin Toma, organizatorul concursului "Dor de dor", a avut ideea de a intitula diplomele "Dropia de aur", în amintirea păsărilor dispărute din Bărăgan, despre care au scris cândva scriitorii.
Obţinerea premiului I pentru proză dedicată satului românesc mi-a prilejut, aşadar, drumul până la Lehliu, la Hanul dintre salcâmi, drum pe care, la dus, l-am parcurs singură, iar la întoarcere cu... dropia. De aur, nu orş'cum!
În curtea hanului, un ponei păştea liniştit, ignorând parcă şi turiştii şi canicula. N-a părut prea impresionat că s-a fotografiat cu o premiantă.
I-am revăzut cu bucurie pe Gabriel Dragnea, Vasile Larco (preşedintele juriului), Florin Voinescu, Claudiu Şimonaţi, Lidia Batali, Marin Toma. Am mai schimbat impresii, am mai pus ţara (culturală) la cale, am ascultat cuvântul invitaţilor, poezie, muzică, am admirat picturi. Doamna Ioana Urdă m-a surprins cu o carte a mea "Aceeaşi lună peste sat" pe care o avea de la mine de anul trecut, iar anul acesta mi-o adusese pentru autograf. Larco ne-a spus epigrame - cum altfel?
Claudiu mi-a transmis salutări de la primarul Geoagiului, domnul Vălean (cică i-am picat la inimă). Palinca nu mi-a putut-o transmite, din motive de şofereală.
Lidia a ţinut să mă felicite pentru Menţiunea din Japonia şi mi-a vorbit despre cărţile ei de poezie pentru copii şi despre micii ei fani. Cu ocazia acestei discuţii, constat că literatura pentru copii e singurul gen în care nu m-am încumetat să-mi încerc muşchii. Tocmai pentru că mi se pare că nu te poţi juca şi e o treabă cât se poate de grea şi de serioasă. Mulţi au impresia că dacă se prostesc în poveşti sau în creaţii cu rimă despre un Grivei, Lăbuş sau alt patruped, neapărat au şi scris poezie. Nu e cazul Lidiei.
Lidia a ţinut să mă felicite pentru Menţiunea din Japonia şi mi-a vorbit despre cărţile ei de poezie pentru copii şi despre micii ei fani. Cu ocazia acestei discuţii, constat că literatura pentru copii e singurul gen în care nu m-am încumetat să-mi încerc muşchii. Tocmai pentru că mi se pare că nu te poţi juca şi e o treabă cât se poate de grea şi de serioasă. Mulţi au impresia că dacă se prostesc în poveşti sau în creaţii cu rimă despre un Grivei, Lăbuş sau alt patruped, neapărat au şi scris poezie. Nu e cazul Lidiei.
Dragul de Gabriel, venit direct după schimbul de noapte, mi-a povestit despre neliniştile lui de tătic, dar nu numai.
Florin, tot după tură de noapte, a adus cu el un iz de mare şi a făcut fotografiile. E drept, cu aparatul meu, care era odihnit.
Au fost şi nişte copii care, împreună cu doamna directoare şi o doamnă profesoară, de la şcoala din Dor Mărunt, ne-au prezentat realizările lor în domeniu artistic. Aceştia au primit cadouri de la preoţii prezenţi.
Satul românesc încă mai inspiră pe creatori. Şi probabil va mai inspira multă vreme. Am participat cu textele: Când Dumnezeu era impiegat şi Contratimpul iubirii. Mulţumesc juriului pentru apreciere!
În fine, am plecat, când încă nu se terminase masa, deşi aşa aş fi dormit într-un hamac!
Slobozia, 15 august 2014
(Preluare youtube; apar şi eu pe la minutul 17:50, recitând))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu