Articol publicat în Ziarul "Ialomiţa", 14 noiembrie 2012
Scriitorul şi profesorul Titi Damian a scris cu sensibilitate şi simţ literar despre aniversarea de 130 a satului copilăriei mele - Munteni-Buzău. Dacă tot n-am putut fi prezentă, m-am bucurat să aflu din "pana" domniei sale cum s-a desfăşurat evenimentul, ce sentimente i-a stârnit participarea, precum şi unele lucruri pe care nu le ştiam (cum ar fi acela că "muntenii" au venit la şes "cu biserica în spate"). Mulţumim, domnule Profesor!
Textul a apărut în ziarul "Ialomiţa" din 14 noiembrie 2012, sub titlul "Deşteaptă-te, române!", la rubrica permanentă pe care o are la ziar: "M-am hotărât să nu mai tac" şi l-am publicat aici cu acordul autorului.
 |
| Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", Munteni-Buzău |
Deşteaptă-te, române!...
Ascultam imnul ţării intonat
solemn de o fanfară sosită tocmai de la Slobozia, împreună cu câteva sute de
locuitori în centrul civic al comunei MUNTENI - BUZĂU, pe 7 noiembrie 2012, în
cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea a 130 de ani de la întemeierea
comunei. Grupuri de elevi depuneau, într-o solemnitate religioasă, coroane de
flori la Monumentul Eroilor, în numele oficialităţilor şi al instituţiilor din
comună sau judeţene. Privirile mi se roteau peste grupurile care cinsteau imnul
naţional într-o tăcere solemnă, având capetele descoperite. Gândurile mi-au
zburat, la un moment dat, la semnificaţia primelor două cuvinte: un verb la
imperativ şi un substantiv în vocativ - o adresare directă şi un îndemn. Eram
în sinea mea supărat, pentru că, deseori, prin presa video şi audio, unii
insinuează ideea că imnul nostru naţional ar trebui înlocuit, nu mai corespunde
momentului, că românul degeaba îl cântă, că tot nu se trezeşte...
Strigam revoltat înlăuntrul meu: „Veniţi, măi netrebnicilor, de ţară şi de neam, să vedeţi şi să trăiţi alături de aceşti locuitori ai Bărăganului, fiindcă, în inimile şi-n minţile lor, <> vine de la
adjectivul <> - adică inteligent, harnic, cutezător,
întreprinzător, muncitor, având mereu conştiinţa trează, şi cine ştie câte şi
mai câte atribute i se vor alătura!”
Mă aflam, un necunoscut, în centrul civic al comunei - de care locuitorii sunt foarte mândri -, centru gândit de acum o sută treizeci de ani de un inginer hotarnic trimis de Kogălniceanu pentru a pune în aplicare Legea însurăţeilor, de populare a acestui pământ sterp. Inginerul prevăzuse străzile rectangulare una pe cealaltă, organizându-i, după origine, pe coloniştii însurăţei din Dealurile Subcarpatice ale Buzăului: Peste Vale - boziorenii, Peste Valea cealaltă - cătinenii, între ei, lacul, iar în centrul satului loc pentru biserică, primărie, şcoală, în altă parte moara şi celelalte. Sursele istorice, dar mai ales memoria colectivă afirmă că au venit aici la 1882 trei sute de familii tinere de ţărani, între ei şi cizmari, croitori, frizeri, fierari, dascăli, un preot, că au primit câte cinci hectare de teren în câmp, iar în jurul casei câte două mii cinci sute metri pătraţi, ca să poată să-şi facă, şi fiii lor, case. Şi s-au pus pe muncă îndârjită şi grea, şi s-au înmulţit, şi comuna s-a mărit, până a ajuns, la un moment dat, la peste cinci mii de locuitori. Au înfruntat cele două războaie, apoi vremurile grele ale colectivizării. Când a fost să-şi facă un CAP, şi l-au făcut, şi au ajuns printre primii din ţară. Prin munca lor cinstită. Prin hărnicia lor recunoscută. Când a venit Revoluţia (sau ce-o fi fost ea!), a fost comuna cel mai crunt lovită din întreg Bărăganul. A căzut în doi ani mândria lor, C.A.P-ul. „Prietenia româno-chineză”. La scurt timp, a dispărut Combinatul de Creştere şi de Industrializare a Porcilor din Căzăneşti, unde lucrau mulţi munteni ca tehnicieni, maiştri, mecanici, tractorişti, îngrijitori. Au fost descumpăniţi un timp, dar au luat-o, parcă şi mai încrâncenaţi, de la capăt, ducându-se fiecare pe la pământul primit de la părinţi, prin Solomonoaia şi Brăţuleasa. L-au lucrat individual, şi-au chemat copiii şi nepoţii plecaţi la Bucureşti sau prin ţară, să-i ajute, s-au organizat în asociaţii mai mari sau mai mici. Cine a vrut să-şi vândă pământul, l-a vândut, cine a vrut să cumpere, a cumpărat. Dacă şi-a luat unul un tractor, altul şi-a luat două, nu ca să se fălească şi să se îmbogăţească, ci să nu fie săraci. Şi nu sunt. Sunt doar chivernisiţi. Modelul lor moral este hărnicia. Sunt la fel de cinstiţi cât sunt de harnici. Aici am întâlnit cei mai ambiţioşi elevi din cariera mea. Unul, ajuns ofiţer, m-a recunoscut, după glas, pe înserat, la Govora...
Târziu din zi, spre seară, când s-au sfârşit festivităţile, am fost invitat pe la casele vechilor cunoştinţe. La fosta mea gazdă, tanti Gica de pe strada Tomescu, ajunsă la 82 de ani, am găsit baie cu duş, mi-a dăruit gutuile cele mai frumoase din cămara sa. La vreo trei case mai încolo mă aştepta fosta mea elevă Ancuţa în poarta unei case ce se învârtea după soare, cu apă curentă, cu încălzire centrală. Pe strada recent pietruită se întorceau de la păşune vaci cu înfăţişarea celor olandeze, din poze. Peste tot, case şi grădini, cu garduri aliniate, vopsite, de bun gust şi de bună-cuviinţă, modeste în aparenţă, sfidează opulenţa, sugerând mai degrabă chibzuinţa.
În parcul alăturat Căminului, am găsit amenajat, pentru cei sosiţi de departe, dar şi pentru cei tineri, să nu uite de unde au plecat, un muzeu al agriculturii în miniatură, să le aducă aminte de începuturile grele ale satului lor: pluguri, rariţe, boroane, căruţe, coviltire, unelte de fierărie, fel şi fel de unelte agricole şi din gospodărie, fotografii de pe timpuri. Peste drum de acest muzeu, am poposit în şcoala unde m-am format ca profesor, acum modernă, având toate dotările (toaletă de interior, încălzire centrală, faianţată, nou mobilată, sclipitor de curată), sală de sport. Căminul Cultural - o bijuterie renăscută, ca şi şcoala, sub ochiul pictorului Stăneasă, proaspăt inaugurată, şi, desigur, biserica având hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, adusă în 1884, cu căruţele, de la mănăstirea „Sf. Gheorghe” din Nucu, Bozioru.
Ceremonia, cum era şi firesc, a început cu o slujbă oficiată de un sobor de preoţi originari din Munteni, în biserica arhiplină. Festivitatea care a urmat în faţa Primăriei a umplut inimile de mândrie tuturor participanţilor: tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, elevi şi profesori, oficialităţi, invitaţi, nenumăraţi fii ai satului. Era înnobilată de cântarea celor şaisprezece preoţi plecaţi din comună să păstorească pe alte meleaguri, dar sosiţi aici, din proprie iniţiativă, să oficieze împreună, cu mândrie şi pioşenie, sfânta slujbă a satului lor. Şi-a trimis reprezentantul şi arhiepiscpul Vâlcei, Gherasim Luca, fiu al satului, mereu cu gândul şi cu sufletul la locul naşterii sale, cinstit cu titlul de Cetăţean de Onoare.
Urmărind festivităţile, transferate acum în incinta Căminului Cultural, am început să înţeleg care este acea forţă interioară care-i încrâncenează şi îi uneşte pe munteni în lupta cu existenţa, făcându-i să învingă: CREDINŢA. Un sat de colonişti care vine în Bărăgan cu biserica în spate din fundul muntelui, un sat care dă ţării de faţă şaisprezece preoţi (şi câţi alţii până acum!), slujitori ai credinţei străbune, iar aşezămintelor monahale cinci călugăriţe şi un arhiepiscop, e un sat care-şi sprijină tăria, coeziunea şi existenţa pe această forţă morală de nezdruncinat!
Pe scenă, maestrul de ceremonii, Cristian Anton, venit pentru treaba aceasta tocmai de la Bucureşti, anunţă simplu şi direct alocuţiunile, intrarea artiştilor care încântă sala, rând pe rând: muzică populară de bună calitate, formaţia locală „Muntencuţele”, taraful Tony Ialomiţeanul, formaţia „Distinto” (având în componenţă şi un excelent înterpret de-al lor, nepotul Mihăiţă) şi mulţi alţi învitaţi, toţi având legătură, într-un fel sau altul, cu satul. Jos, în dreapta sălii, primarul FLORIN STAN (avea câţiva anişori când tatăl său îmi semna, în 1970, certificatul de căsătorie), împarte, cu solemnitatea momentului, diplome de excelenţă scriitorilor comunei: Nicolae Teoharie şi Florentina Loredana Dalian. Cu acest prilej, am simţit că m-au asimilat şi pe mine din toată inima, făcându-mă să mă simt cu sufletul de-al lor. Sunt puşi la loc de cinste fostul preşedinte al CAP, Gheorghe Ghiţă, recunoscându-i strădania pentru creşterea prestigiului comunei. Acesta îl exasperase pe primul secretar al judeţului de atunci cu trabantul său („Ia-ţi, măi Ghiţă, şi tu măcar o Dacie, nu mai umbla cu hârbul ăla, mă faci de ruşine!”, îi tot reproşa). Satul nu l-a uitat nici pe Matei Dumitru, inimosul primar de pe timpuri, nici pe fostul primar Gh. Soare, de numele căruia se leagă înfăptuirea multor proiecte. Actualul primar îmi mărturisea că este conştient de imensa responsabilitate pe care o are, întrucât trebuie să muncească mult ca să continue lucrul lor şi să-i depăşească. Îşi doreşte canalizare, apă, dar mai ales gaze. Şi-au amintit şi de fiii satului plecaţi departe, prin ţări străine. Nici nu se mai ştie câţi ingineri, medici, ofiţeri, jurişti, profesori, arhitecţi, cântăreţi, actori, înalţi funcţionari a dat ţării. Recunoştinţa este îndreptată şi spre cadrele didactice pentru care satul are un adevărat cult. Nu i-a uitat nici pe veteranii, puţini câţi au mai rămas, din al Doilea Război, pe care i-a aşezat tot în primele rânduri, lăudându-le vrednicia, jertfa şi credinţa.
Satul Muntenii Buzău, în aparenţă un sat ca oricare altul din această câmpie nesfârşită. In realitate, o permanetă competiţie de hărnicie între cetăţenii săi. O competiţie cu el însuşi, din care, în ciuda încercărilor, vrea să iasă mereu cu fruntea sus. Extraordinară desfăşurare de energii de la întâii colonişti, transferată din generaţie în generaţie până la cea de astăzi! Un sat, ca multe altele din Bărăgan, care a schimbat faţa unui pământ sălbatic unde stăpânii erau doar dropiile, ciulinii şi vântul, în doar o sută treizeci de ani. Acum e o altă Arcadie, o Arcadie modernă, mereu cu faţa spre Dumnezeu şi cu încrederea în forţele proprii şi în dărnicia pământului.
După multe ore, festivităţile, organizate în limitele bunului simţ, se încheie. Unul dintre cei plecaţi, sosit pentru această ocazie de la Bucureşti, se urcă pe scenă şi, în faţa sălii arhipline, dă tonul la cântec: „Deşteată-te, române...” Sala, cu sutele de glasurile tinere şi vârstnice, vibrânde, într-o solidaritate care te înfioară, transmite României profunde, dincolo de zidurile ei, un mesaj sincer, sănătos şi optimist: satul românesc se transformă, dar nu moare!
M-am simţit şi eu frate de suflet cu acei cunoscuţi şi necunoscuţi din Munteni-Buzău, al cărui traseu l-am urmat coborând în 1969 din Muscel, poposind printre ei ca profesor vreo şase ani, părăsindu-i - dar nu uitându-i. Să mă ierte dacă n-am scris totul despre toţi. Aceasta nu se poate face decât într-o monografie care, în cazul de faţă, se scrie singură, prin fapte. Rămâne ca unul dintre destoinicii satului să se încumete s-o treacă pe hârtie...
N.B. Am urmărit poate cel mai frumos, mai sincer şi cel mai discret omagiu pe care pot să-l aducă satului politicienii - preşedintele Consiliului Judeţean, prefect, senator, deputat, consilieri - care au ţinut să participe de la început, să urmărească întreg spectacolul, în picioare, undeva în stânga sălii, în faţă, refuzând politicos scaunele puse la dispoziţie, cu multă cuviinţă, de către cetăţeni.
TITI DAMIAN
Strigam revoltat înlăuntrul meu: „Veniţi, măi netrebnicilor, de ţară şi de neam, să vedeţi şi să trăiţi alături de aceşti locuitori ai Bărăganului, fiindcă, în inimile şi-n minţile lor, <
Mă aflam, un necunoscut, în centrul civic al comunei - de care locuitorii sunt foarte mândri -, centru gândit de acum o sută treizeci de ani de un inginer hotarnic trimis de Kogălniceanu pentru a pune în aplicare Legea însurăţeilor, de populare a acestui pământ sterp. Inginerul prevăzuse străzile rectangulare una pe cealaltă, organizându-i, după origine, pe coloniştii însurăţei din Dealurile Subcarpatice ale Buzăului: Peste Vale - boziorenii, Peste Valea cealaltă - cătinenii, între ei, lacul, iar în centrul satului loc pentru biserică, primărie, şcoală, în altă parte moara şi celelalte. Sursele istorice, dar mai ales memoria colectivă afirmă că au venit aici la 1882 trei sute de familii tinere de ţărani, între ei şi cizmari, croitori, frizeri, fierari, dascăli, un preot, că au primit câte cinci hectare de teren în câmp, iar în jurul casei câte două mii cinci sute metri pătraţi, ca să poată să-şi facă, şi fiii lor, case. Şi s-au pus pe muncă îndârjită şi grea, şi s-au înmulţit, şi comuna s-a mărit, până a ajuns, la un moment dat, la peste cinci mii de locuitori. Au înfruntat cele două războaie, apoi vremurile grele ale colectivizării. Când a fost să-şi facă un CAP, şi l-au făcut, şi au ajuns printre primii din ţară. Prin munca lor cinstită. Prin hărnicia lor recunoscută. Când a venit Revoluţia (sau ce-o fi fost ea!), a fost comuna cel mai crunt lovită din întreg Bărăganul. A căzut în doi ani mândria lor, C.A.P-ul. „Prietenia româno-chineză”. La scurt timp, a dispărut Combinatul de Creştere şi de Industrializare a Porcilor din Căzăneşti, unde lucrau mulţi munteni ca tehnicieni, maiştri, mecanici, tractorişti, îngrijitori. Au fost descumpăniţi un timp, dar au luat-o, parcă şi mai încrâncenaţi, de la capăt, ducându-se fiecare pe la pământul primit de la părinţi, prin Solomonoaia şi Brăţuleasa. L-au lucrat individual, şi-au chemat copiii şi nepoţii plecaţi la Bucureşti sau prin ţară, să-i ajute, s-au organizat în asociaţii mai mari sau mai mici. Cine a vrut să-şi vândă pământul, l-a vândut, cine a vrut să cumpere, a cumpărat. Dacă şi-a luat unul un tractor, altul şi-a luat două, nu ca să se fălească şi să se îmbogăţească, ci să nu fie săraci. Şi nu sunt. Sunt doar chivernisiţi. Modelul lor moral este hărnicia. Sunt la fel de cinstiţi cât sunt de harnici. Aici am întâlnit cei mai ambiţioşi elevi din cariera mea. Unul, ajuns ofiţer, m-a recunoscut, după glas, pe înserat, la Govora...
Târziu din zi, spre seară, când s-au sfârşit festivităţile, am fost invitat pe la casele vechilor cunoştinţe. La fosta mea gazdă, tanti Gica de pe strada Tomescu, ajunsă la 82 de ani, am găsit baie cu duş, mi-a dăruit gutuile cele mai frumoase din cămara sa. La vreo trei case mai încolo mă aştepta fosta mea elevă Ancuţa în poarta unei case ce se învârtea după soare, cu apă curentă, cu încălzire centrală. Pe strada recent pietruită se întorceau de la păşune vaci cu înfăţişarea celor olandeze, din poze. Peste tot, case şi grădini, cu garduri aliniate, vopsite, de bun gust şi de bună-cuviinţă, modeste în aparenţă, sfidează opulenţa, sugerând mai degrabă chibzuinţa.
În parcul alăturat Căminului, am găsit amenajat, pentru cei sosiţi de departe, dar şi pentru cei tineri, să nu uite de unde au plecat, un muzeu al agriculturii în miniatură, să le aducă aminte de începuturile grele ale satului lor: pluguri, rariţe, boroane, căruţe, coviltire, unelte de fierărie, fel şi fel de unelte agricole şi din gospodărie, fotografii de pe timpuri. Peste drum de acest muzeu, am poposit în şcoala unde m-am format ca profesor, acum modernă, având toate dotările (toaletă de interior, încălzire centrală, faianţată, nou mobilată, sclipitor de curată), sală de sport. Căminul Cultural - o bijuterie renăscută, ca şi şcoala, sub ochiul pictorului Stăneasă, proaspăt inaugurată, şi, desigur, biserica având hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, adusă în 1884, cu căruţele, de la mănăstirea „Sf. Gheorghe” din Nucu, Bozioru.
Ceremonia, cum era şi firesc, a început cu o slujbă oficiată de un sobor de preoţi originari din Munteni, în biserica arhiplină. Festivitatea care a urmat în faţa Primăriei a umplut inimile de mândrie tuturor participanţilor: tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, elevi şi profesori, oficialităţi, invitaţi, nenumăraţi fii ai satului. Era înnobilată de cântarea celor şaisprezece preoţi plecaţi din comună să păstorească pe alte meleaguri, dar sosiţi aici, din proprie iniţiativă, să oficieze împreună, cu mândrie şi pioşenie, sfânta slujbă a satului lor. Şi-a trimis reprezentantul şi arhiepiscpul Vâlcei, Gherasim Luca, fiu al satului, mereu cu gândul şi cu sufletul la locul naşterii sale, cinstit cu titlul de Cetăţean de Onoare.
Urmărind festivităţile, transferate acum în incinta Căminului Cultural, am început să înţeleg care este acea forţă interioară care-i încrâncenează şi îi uneşte pe munteni în lupta cu existenţa, făcându-i să învingă: CREDINŢA. Un sat de colonişti care vine în Bărăgan cu biserica în spate din fundul muntelui, un sat care dă ţării de faţă şaisprezece preoţi (şi câţi alţii până acum!), slujitori ai credinţei străbune, iar aşezămintelor monahale cinci călugăriţe şi un arhiepiscop, e un sat care-şi sprijină tăria, coeziunea şi existenţa pe această forţă morală de nezdruncinat!
Pe scenă, maestrul de ceremonii, Cristian Anton, venit pentru treaba aceasta tocmai de la Bucureşti, anunţă simplu şi direct alocuţiunile, intrarea artiştilor care încântă sala, rând pe rând: muzică populară de bună calitate, formaţia locală „Muntencuţele”, taraful Tony Ialomiţeanul, formaţia „Distinto” (având în componenţă şi un excelent înterpret de-al lor, nepotul Mihăiţă) şi mulţi alţi învitaţi, toţi având legătură, într-un fel sau altul, cu satul. Jos, în dreapta sălii, primarul FLORIN STAN (avea câţiva anişori când tatăl său îmi semna, în 1970, certificatul de căsătorie), împarte, cu solemnitatea momentului, diplome de excelenţă scriitorilor comunei: Nicolae Teoharie şi Florentina Loredana Dalian. Cu acest prilej, am simţit că m-au asimilat şi pe mine din toată inima, făcându-mă să mă simt cu sufletul de-al lor. Sunt puşi la loc de cinste fostul preşedinte al CAP, Gheorghe Ghiţă, recunoscându-i strădania pentru creşterea prestigiului comunei. Acesta îl exasperase pe primul secretar al judeţului de atunci cu trabantul său („Ia-ţi, măi Ghiţă, şi tu măcar o Dacie, nu mai umbla cu hârbul ăla, mă faci de ruşine!”, îi tot reproşa). Satul nu l-a uitat nici pe Matei Dumitru, inimosul primar de pe timpuri, nici pe fostul primar Gh. Soare, de numele căruia se leagă înfăptuirea multor proiecte. Actualul primar îmi mărturisea că este conştient de imensa responsabilitate pe care o are, întrucât trebuie să muncească mult ca să continue lucrul lor şi să-i depăşească. Îşi doreşte canalizare, apă, dar mai ales gaze. Şi-au amintit şi de fiii satului plecaţi departe, prin ţări străine. Nici nu se mai ştie câţi ingineri, medici, ofiţeri, jurişti, profesori, arhitecţi, cântăreţi, actori, înalţi funcţionari a dat ţării. Recunoştinţa este îndreptată şi spre cadrele didactice pentru care satul are un adevărat cult. Nu i-a uitat nici pe veteranii, puţini câţi au mai rămas, din al Doilea Război, pe care i-a aşezat tot în primele rânduri, lăudându-le vrednicia, jertfa şi credinţa.
Satul Muntenii Buzău, în aparenţă un sat ca oricare altul din această câmpie nesfârşită. In realitate, o permanetă competiţie de hărnicie între cetăţenii săi. O competiţie cu el însuşi, din care, în ciuda încercărilor, vrea să iasă mereu cu fruntea sus. Extraordinară desfăşurare de energii de la întâii colonişti, transferată din generaţie în generaţie până la cea de astăzi! Un sat, ca multe altele din Bărăgan, care a schimbat faţa unui pământ sălbatic unde stăpânii erau doar dropiile, ciulinii şi vântul, în doar o sută treizeci de ani. Acum e o altă Arcadie, o Arcadie modernă, mereu cu faţa spre Dumnezeu şi cu încrederea în forţele proprii şi în dărnicia pământului.
După multe ore, festivităţile, organizate în limitele bunului simţ, se încheie. Unul dintre cei plecaţi, sosit pentru această ocazie de la Bucureşti, se urcă pe scenă şi, în faţa sălii arhipline, dă tonul la cântec: „Deşteată-te, române...” Sala, cu sutele de glasurile tinere şi vârstnice, vibrânde, într-o solidaritate care te înfioară, transmite României profunde, dincolo de zidurile ei, un mesaj sincer, sănătos şi optimist: satul românesc se transformă, dar nu moare!
M-am simţit şi eu frate de suflet cu acei cunoscuţi şi necunoscuţi din Munteni-Buzău, al cărui traseu l-am urmat coborând în 1969 din Muscel, poposind printre ei ca profesor vreo şase ani, părăsindu-i - dar nu uitându-i. Să mă ierte dacă n-am scris totul despre toţi. Aceasta nu se poate face decât într-o monografie care, în cazul de faţă, se scrie singură, prin fapte. Rămâne ca unul dintre destoinicii satului să se încumete s-o treacă pe hârtie...
N.B. Am urmărit poate cel mai frumos, mai sincer şi cel mai discret omagiu pe care pot să-l aducă satului politicienii - preşedintele Consiliului Judeţean, prefect, senator, deputat, consilieri - care au ţinut să participe de la început, să urmărească întreg spectacolul, în picioare, undeva în stânga sălii, în faţă, refuzând politicos scaunele puse la dispoziţie, cu multă cuviinţă, de către cetăţeni.
Ziarul „Ialomiţa”, 14 noiembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu