„Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”

 

Sau doamna Artă și secretul Artistului

 

Dramatizarea după romanul scriitorului Eric Emmanuel Schmitt - „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, producție a Teatrului „Grivița 53”, s-a jucat astăzi la Slobozia, fiind una dintre manifestările propuse de Bilblioteca Județeană Ialomița, în cadrul Salonului Anual de Carte 2026.

Regia și adaptarea scenică au fost realizate de Chris Simion-Mercurian (am presupus că și dramatizarea, deși în afiș nu se menționează), iar protagoniști au fost actorii Emilia Popescu și Luca Rusu.

Spectacolul din această seară, jucat pentru prima dată în afara Bucureștiului (după cum mărturiseau regizoarea și directorul teatrului, Tiberiu Mercurian), a propus publicului numeros o minunată incursiune în lumea artistică muzicală, dar și a artistului, în general, punând lumina pe anumite sensuri, ridicând întrebări, oferind, pe alocuri, soluții, presărate cu unele cugetări filozofice la adresa condiției artistului raportat la arta sa și la cei cărora li se adresează.

Pretextul tumultului emoțional transmis cu măiestrie de cei doi actori l-au constituit lecțiile de pian pe care tânărul Eric-Emmanuel le-a luat cu profesoara Pylinska, în semn de omagiu adus mătușii sale Aimee, din partea nepotului preferat. Textul bogat în semnificații ne înfățișează o profesoară ale cărei lecții neconvenționale îl trimit pe tânărul aspirant la interpretarea muzicii lui Chopin înspre găsirea ușii celei înguste prin care doar un artist adevărat se strecoară.

Faptul de a nu-l lăsa să atingă pianul până ce nu-și exersează anumite sensibilități raportate la viață, la natură (să culeagă florile, fără să miște roua de pe ele, să facă cerculețe în apă, privind undele care se formează, să facă dragoste, bucurându-se de toată paleta de senzații, nu doar urmărind „victoria finală”, să-și privească iubita în ochi) îl determină pe tânărul pianist să înțeleagă adevărul despre modul în care trebuie abordată arta (chiar și aceea „minoră”, cum definea Cella Delavrancea arta interpretativă, separând-o cumva de cea creativă) și anume faptul că autenticitatea în artă o reprezintă nu interpretarea mecanică, fie și la cotele cele mai înalte, ci neapărat trecerea acesteia prin filtrul simțirii umane. Cu alte cuvinte, numai înțelegerea naturii umane în raport cu tot ceea ce atinge, privește, aude, trăiește poate da naștere la arta adevărată.

În egală măsură este evidențiată și importanța adresării ei, către cine se îndreaptă. În sensul acesta redau aproximativ o replică: „Chopin nu a scris pentru mase, ci pentru individualități. El a fost o singurătate care a vorbit unei alte singurătăți.”

Interesantă este și povestea paralelă adusă în atenție prin scurtele dialoguri dintre tânăr și mătușa sa, concentrându-se în jurul menirii artei pentru omul obișnuit.

Aimee, veșnica amantă a lui Roger, în lungile sale așteptări, întrucât acesta locuia cu familia (soția și copiii), își găsea alinarea (în fapt, după expresia personajului - „eliberarea”) în muzica lui Chopin. Arta ca substitut al prezenței? Trist, adevărat, de când lumea.

O idee cu impact puternic este și aceea exprimată prin paralela dintre virtuozi și narcisiști, profesoara Pylinska subliniind că arta nu are nevoie de Narciși care întorc emoția către ei înșiși, ci de artiști autentici, care o transmit mai departe celorlalți, publicului. Am rezonat puternic cu această idee. Vedem adeseori persoane care stăpânesc desăvârșit tehnica unei arte, dar care nu reușesc să miște un mușchi de pe fața cuiva, ori vreo coardă sensibilă în suflet. Actul artistic este transformator, artistul, fie interpret sau creator, poate considera că și-a împlinit menirea doar în momentul în care ceea ce interpretează sau creează a schimbat, chiar și pentru câteva clipe, lumea cuiva.

Menire care actorilor din această seară le-a reușit în mod admirabil, fapt ce s-a văzut și în entuziasmul cu care a fost primit spectacolul, sfârșind cu aplauze îndelungate și ovații. Evident, nu numai lor, ci întregii echipe care a contribuit la acest succes, începând cu însuși scriitorul și terminând cu tehnicienii de la „butoane”.

Spectacolul a oferit, prin natura regiei, și un regal din muzica lui Chopin, ceea ce a adus un plus emoției artistice.

Desigur, cine a văzut spectacolul a înțeles că un asemnea text nu putea fi scris decât de un mare iubitor al muzicii. Confirmarea vine dintr-o declarație a scriitorului, dată într-un interviu: „Muzica este indispensabilă pentru viața mea interioară. Prin ea renasc, mă consolez sau imi exprim suferința. Muzica are o incredibilă influență spirituală și emoțională asupra mea. Pot să stau o zi fără să scriu sau să citesc, dar nu și fara să ascult sau să fac muzică. Respir prin urechi!”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2026