Interviu pentru „Helis”

Revista Helis există prin oamenii care au scris, au susținut și au promovat cultura ialomițeană. Ne propunem să recuperăm memoria unor destine culturale și să oferim cititorilor o galerie vie de personalități care au contribuit la identitatea spirituală a locului prin realizarea și publicarea unor documentare despre oamenii care își consumă din substanța lor spre a genera frumos și nobil în această constelație HELIS. 

În acest context vă rămânem profund recunoscători dacă ați binevoi să participați la studiul nostru răspunzând chestionarului de mai jos.

Cu deosebită considerație, Vasile Iordache

 

Ø  Cine sunteți în câteva cuvinte?

Ø  Sunt Florentina Loredana Dalian, de profesie inginer chimist, membră în

Ø  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și, uneori, mă pretind scriitoare.

Ø  Aici s-au terminat cuvintele.

Ø   

Ø  Care este locul natal pe care îl purtați mereu cu dumneavoastră?

Ø  Locul natal sunt mai multe: M-am născut în București, dar n-am făcut mulți purici pe-acolo, prima parte a copilăriei am petrecut-o la bunici, în comuna Săveni (județul Ialomița), iar cea de a doua, mai exact de la începerea școlii – la Munteni-Buzău (tot Ialomița). Le port în suflet pe toate, căci fiecare a contribuit la formarea mea, ce-i drept Bucureștiul mai târziu, în perioada studenției.

Ø   

Ø  Cum v-ați defini ca om?

Ø  Aparent complicat, da-n realitate simplu, aparent țâfnos, da-n realitate „pâinea lui Dumnezeu”. E drept că mă cunoaște cu adevărat numai cine reușește să treacă de „stratul de protecție”. Sunt câțiva, nu mulți, și le sunt recunoscătoare.

Ø   

Ø  Care sunt valorile pe care nu le-ați abandonat niciodată?

Ø  Autenticitatea, simțul dreptății și cultul prieteniei.

Ø   

Ø  Dacă viața dumneavoastră ar avea un titlu, care ar fi acela?

Ø  „Au, viața mea!” – vorba cântecului. Glumesc. Mi-ar plăcea să poarte titlul romanului lui Ionel Teodoreanu: „Lorelei”. Asta și pentru că mi-a rămas întipărit, încă de când am citit-o (pe la vârsta de 18 ani, cum era și personajul), acest fragment: „Anii mei tineri au sunat a cântec. Dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână. Și am rămas cu mâna întinsă, ca a Regelui Lear.” Îmi pare că mă definește, doar că la mine nu se aplică doar la anii tineri. Încă mai trec cu dragostea de mână. Aștept să mă maturizez. Cât despre mâna întinsă... știți doar că îmi place să spun povești.

Ø   

Ø  Prin ce ați dori să rămâneți în memoria comunității?

Ø  Prin nimic. Memoria colectivă e de scurtă durată. Dar mi-aș dori să rămân în inimile unor oameni pe care i-am „atins”, să las în urma mea o dâră de frumusețe (aceea despre care Dostoievschi spunea că va salva lumea), de blândețe și mai ales un imbold de a da altora curaj. Curajul de a fi ei înșiși.

Ø   

Ø  Care este experiența care v-a schimbat cel mai mult ca om?

Ø  Nu mi-am pus această întrebare niciodată. Probabil maternitatea. Când ești  mamă (părinte, în general), nu mai poți fi cel care ai fi fost dacă n-ai fi fost (părinte). Zic bine?

Ø   

Ø  Ce ați pierdut și ce ați câștigat alegând drumul culturii?

Ø  De pierdut, n-am pierdut nimic (poate doar timpul, dar ăla tot s-ar fi dus). În schimb, m-am îmbogățit. Evident, nu material. Viața mea a căpătat culoare datorită prietenilor, oamenilor pe care i-am întâlnit, iar drumul culturii este un mediu în care mă simt precum peștele în apă. Acolo îmi place cel mai mult și cred că asta am manifestat încă din „anii mei tineri”, cei mai tineri, copilăria.

Ø   

Ø  Ce întâlnire v-a influențat decisiv destinul cultural?

Ø  Întâlnirile cu oameni de litere ca urmare a participării la două festivaluri: unul în 2007, la Vâlcea, la festivalul „Povestea Vorbii”, când am intrat – pe ușa din față – în lumea umoriștilor și altul, în 2008, la Suceava – Festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ambele ca urmare a câștigării premiilor I, respectiv marele premiu la proză umoristică/ proză. După aceste întâlniri, mi-am zis că e cazul să mă iau în serios cu scrisul. Până atunci mă jucasem, un fel de șotron mental.

 

Ø  Ce reprezintă revista Helis pentru dumneavoastră?

Ø  „Helis” este acasă, reprezintă stabilitatea, locul la care revin mereu din mișcarea mea browniană printre festivaluri și diverse acțiuni culturale. În această revistă am fost publicată în mod constant ani la rând (de prin 2008), unde mi-am făcut prieteni, dar este și revista, de înaltă calitate artistică, pe care o port cu mine pe unde merg, ca un semn al identității mele culturale.

Ø   

Ø  Care este cea mai importantă lecție pe care v-a oferit-o viața?

Ø  Lecția curajului. Mi s-a arătat în diferite și nenumărate situații că, dacă îmi doresc mult ceva și dacă mă raportez corect la dorința aceea, ea poate deveni realitate, într-un timp mai lung sau mai scurt. Am înțeles că sunt datoare măcar să încerc.

 

Ø  Cum v-ați defini ca autor sau creator?

Ø  Unul destul de indisciplinat, care se lasă la voia inspirației, adeseori cuprins de o „sfântă” lene artistică; apoi unul curios, fapt ce m-a condus la încercarea mai multor genuri/ specii literare; și totuși destul de consecvent atunci când, în sfârșit, pricepe că e cazul să se ia în serios într-o anumită direcție.

Ø   

Ø  În ce măsură creatorul și omul sunt una și aceeași persoană?

Ø  O întrebare la care e destul de dificil de răspuns. Totuși... consider că omul poate fi lesne regăsit citindu-i și înțelegându-i opera în cheia potrivită. Uneori, creatorul încearcă să scoată din omul care este acea latură pozitivă, alteori își dezvăluie trăiri pe care, altfel, nu ar avea curajul să le dezvăluie în viața de zi cu zi. În momentul în care decide să devină creator, omul este destul de expus, dacă este autentic.

Ø   

Ø  Ce credeți că spune opera dumneavoastră despre omul care sunteți?

Ø  Cred că ceea ce am scris dă multe indicii despre cum mi-aș dori să fie lumea în care trăiesc, cum mi-ar plăcea să se comporte oamenii, inclusiv eu. Scrierile mele vorbesc despre raportarea mea la timpul și locul în care viețuiesc (dar asta se întâmplă în cazul tuturor, nu-i așa?)

Ø   

Ø  Ce v-ar surprinde să afle cititorii despre dumneavoastră?

Ø  M-ar surprinde să creadă că am fost indiferentă la durerea omenirii.

Ø   

Ø   Dacă un cititor ar reține un singur lucru despre dumneavoastră, care ați dori   să fie acela?

Ø N-aș ține neapărat să rețină ceva despre mine, dar m-ar bucura să rețină un vers, o frază, un aforism, care să-i transmită ceva profund, valabil azi, dar și peste timp.

Ø  

Ø  Ce întrebare v-ați fi dorit să vă fie adresată și nu v-a fost adresată până acum?

Ø  Care consider că este cel mai mare miracol în creația literară?

Ø   

Ø  Ce răspuns ați da acestei întrebări?

Ø  Mă uimesc de fiecare dată de modul cum apare inspirația, de momentul acela de grație pe care, dacă l-ai ratat, ratat rămâne. Mi s-a întâmplat să scriu o proză „în minte” în timp ce eram așezată la somn și, pentru că mi-a fost prea lene să o scriu atunci, a doua zi n-am mai recuperat decât prima frază.

Ø   

Ø  Ce mesaj ați transmite tinerilor care se apropie astăzi de cultură și de literatură?

Ø  În primul rând să se bucure de binefacerile acestora ca cititori/ „consumatori”, apoi, dacă simt că au ceva de spus, să o facă cu încredere și curaj, dar și cu smerenia necesară creatorului, cu dorința permanentă de a îmbunătăți continuu.

Ø   

Ø  Cum ați ajuns să colaborați cu revista Helis?

Ø  Apropierea s-a făcut cumva firesc, mai întâi printr-un scriitor care, citindu-mi vreo două texte, mi-a recomandat să trimit și la „Helis”. Păcat că, ulterior, nu mi-a mai arătat atâta considerație, dar îi sunt recunoscătoare pentru această intermediere.

Ø   

Ø  Care erau condițiile culturale din Ialomița în momentul în care ați început activitatea?

Ø  Păi... exista revista, având în jurul ei câțiva entuziaști, „nebuni” după literatură, cultură, în general, și în rest nu-mi amintesc de vreo susținere reală din partea instituțiilor.

Ø   

Ø  Ce personalități ale revistei Helis considerați că au avut cea mai mare influență?

Ø  În primul rând, inițiatorul și redactorul șef Gheorghe Dobre, însă el susține întotdeauna cu modestie că „Dacă nu erați voi (adică cei care scriu și colaborează constant), n-ar fi fost revista”. Și asta e adevărat, căci au fost/ sunt mulți colaboratori de calitate (păcat că unii au plecat dintre noi, fie-le amintirea veșnică!). Dar, totodată, este adevărat și că trebuie să existe cineva care ține frâiele, care ne îmboldește la scris și rezolvă tot felul de alte chestiuni legate de publicarea unei reviste, iar acesta a fost/este, fără îndoială, prietenul nostru Ghe D.

Ø   

Ø  Care sunt cele mai importante momente din istoria revistei?

Ø  Cred că, în primul rând, a fost momentul înființării ei, în anul 2003. Dar eu nu am participat la acel moment, pe atunci abia făceam, timid, primii pași în literatură. Mi-a plăcut, în schimb, foarte mult sărbătorirea a 20 de ani de la apariție (în 2023). Atunci chiar m-am implicat și am apreciat în mod deosebit implicarea tuturor celor adunați în jurul acestei reviste cu nume solar.

Ø   

Ø  Există întâmplări, anecdote sau episoade care ilustrează spiritul Helis?

Ø  Aici am primit o minge ridicată la fileu. Pe cei care vor să afle anecdote și episoade ilustrând spiritul Helis, îi invit să citească volumul meu „Cronică de Stână și alte cronici”, pe care am lansat-o chiar cu ocazia amintită mai sus. Aceste cronici se află și în numerele mai vechi ale revistei, care pot fi găsite pe site-ul acesteia.

Ø   

Ø  Cum s-a schimbat viața culturală ialomițeană în ultimele decenii?

Ø  Îmi pare că în bine, dar aș zice că mai mult în sfera muzicii, prin acel minunat festival dedicat lui Ionel Perlea. Mă tot întreb de ani buni de ce nu s-ar putea face același lucru și pentru scriitorul nostru reprezentativ – Ștefan Bănulescu. Desigur, a existat o încercare, dar – să-mi fie iertat – nivelul acelui festival (impropriu spus), concurs, simpozion  sau ce-o fi el e mult sub nivelul a ceea ce ar trebui să fie și ce ar merita Bănulescu in memoriam.

Ø   

Ø  Care credeți că este moștenirea culturală lăsată de generația dumneavoastră?

Există așa ceva? Nu mă hazardez să dau un răspuns. Mă concentrez pe punerea unei picături (sau partea mea de picăturici) în marele ocean al culturii, iar dacă va rămâne ceva, asta va decide viitorul. Un lucru pot spune sigur: generația mea (binecunoscută sub sintagma „generația decrețeilor”), generația mea, așadar, a citit mult. Măcar asta, pasiunea cititului de-am fi lăsat-o generațiilor viitoare. În rest, lasă fiecare ce poate. Mi-ar plăcea să cred că se transmite mai departe un „spirit cultural”. Dar lumea se schimbă și noi, odată cu ea.

FLD, Slobozia, 10/ 11 august 2026

Helis - AUGUST 2026 - 25x33 c...