Costache Ioanid - Am căutat iubirea

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,

ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.

Şi-am întîlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,

ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,

sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”

Şi-am străbătut pamîntul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Şi-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,

să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Şi-am spart în ţăndări cupa, caci n-am gasit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primavară,

am întîlnit în cale deodata un drumeţ.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,

o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întîmpinînd batjocuri,

lasînd sa-i rupă cîinii din haină cîte-un fald.

Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,

vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.

Şi totusi în privire avea un cer de taină

cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.

Si-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

caci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă

sa aflu ce comoară în sarcină a strîns.

Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,

cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă

vuia strivind grumazul sarmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudată,

povara de osîndă sub care-atît Te-apleci?

am întrebat, drumeţul. Si El mi-a spus în şoaptă:

-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi străinul, urcînd încet privirea,

dar tu pe cine cauţi înnourat si crunt?

-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…

-Iubirea? … fu răspunsul strainului. Eu sunt…