Rostul iertarii la timp

Mircea Dinutz - In memoriam

Intr-una din zilele anului trecut, 2012, cineva mi-a spus ca, intr-o revista, un critic literar despre care eu - spre rusinea mea - atunci auzeam prima data, a facut un comentariu rautacios la adresa cartii mele - `Scrisori netrimise`. Citind si eu on-line, aveam sa constat ca de fapt, criticul nu comenta in niciun fel cartea, insa comenta recenzia profesorului Titi Damian, din revista `Helis`, la cartea mea, o critica destul de laudativa. Mircea Dinutz se intreba - `Chiar asa sa fie?` Nu mai retin cuvintele, dar, in orice caz, aceasta era ideea. L-am intalnit in august 2012, la Ramnicu Sarat, unde mi-a fost `indicat` de colegii mei. Aha! Va sa zica asa arata un `mancator de scriitori`. Nu parea deloc genul, l-am indragit de cand l-am vazut, nu stiu de ce, asa. Am acest defect - de a judeca oamenii dupa infatisare. Imi esti drag sau nu - si dupa cum arati. Iar Mircea Dinutz raspandea un soi de bunatate, ori doar poate mie asa mi s-a parut. 
Dupa festivitate, am mers toti invitatii in gradina de vara a unui restaurant. Acolo, la masa mea, ma imboldea un gand sa merg sa-i duc cartea. Nu prea aveam curaj, sunt timida, desi nimeni nu vrea sa ma creada, dar m-a incurajat Costel Bunoaica, astfel ca m-am prezentat la masa domnului Dinutz cu o carte `Scrisori netrimise` in mana. Am salutat, i-am intins cartea si, spre surprinderea mea, l-am auzit intreband: `Cum, nu sunteti suparata pe mine?` Nu ma asteptam sa isi aminteasca titlul cartii si numele meu, recunosc ca m-a surprins teribil. I-am raspuns, zambind: `Nu, cum sa fiu suparata? Pentru mine, faptul ca ati pomenit numele meu este o onoare destul de mare, ca sa mai conteze si contextul`. Marturisesc, eram pe jumatate sincera, fusesem un pic mahnita, dar nu pentru mine, ci pentru domnul Damian pe care comentariul acela il afectase; insa felul in care m-a privit domnul Dinutz cand m-a intrebat daca nu sunt suparata, tonul pe care a spus-o si modul in care si-a exprimat sentimentul de culpabilitate au alungat orice urma de mahnnire. Dupa ce i-am dat raspunsul, m-a privit cu atata bucurie, am simtit asa usurare din partea sa, de parca i-as fi luat o piatra de pe inima. `Sa va dau si eu o carte!`, mi-a spus - si am primit recent aparuta si premiata la festivalul la care eram - `Anamneze necesare`. Apoi, dupa ce ne-am despartit, ne-a mai trimis la masa carti, de data aceasta tuturor, cu dedicatii, printr-o doamna. 
Bucuria iertarii. Rar mi-a fost dat sa simt un om atat de fericit pentru a fi fost iertat, de o vina pe care eu nici macar nu i-o gaseam. Ii spusesem numai, dupa ce i-am dat cartea, ca m-as bucura sa aflu parerea sincera a domniei sale, de data aceasta in cunostinta de cauza. Mi-a spus: `Da, dar o sa dureze, probabil, mult...` I-am replicat ca nu este nicio problema, nu ne grabim. M-a privit intr-un fel, pe care atunci nu l-am inteles. Nu stiam ca se lupta de ani buni cu o boala. Nu stiu daca, intre timp, Mircea Dinutz a aflat despre cartea mea daca merita sau nu cronica aceea laudativa, si, pana la urma, nici n-ar mai conta. Stiu numai ca eu, atunci, dupa ziua aceea la Ramnicu Sarat, m-am simtit usoara ca un fulg, bucuroasa ca am comunicat pozitiv cu un om cu care, daca ne-am fi lasat, si unul si celalat, antrenati de micile noastre meschinarii zilnice, probabil m-as fi aflat mai degraba intr-o stare de incruntare. Am scris numai pe scurt si foarte scurt despre intalnirea noastra in articolul de aici Festival Rm. Sarat, 2012,  dedicandu-i, in final, si poezia `Rondelul meu` de Macedonski. Articolul a aparut si in revista `Helis`.
Cand i-am trimis revista `Helis` din august, mi-a raspuns astfel: `Calde mulţumiri! Generoasă, elevată şi fermecătoare! Deocamdată sunt în febra pregătirilor pentru numerele 5-6, ce vor apărea la sfârşitul lunii septembrie! O persoană ca Dv. e greu de uitat! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz`
In noiembrie, anul trecut, mi-a trimis o inregistrare cu `Lacul lebedelor`, varianta integrala . Multumindu-i, i-am spus ca eu am o neimplinire - ca nu am fost balerina. Dumnealui a dat un raspuns plin de umor: `Si eu am o neimplinire - ca nu am fost lebada.` Luna aceasta, trimisese un e-mail cu vreo 4 reviste. Asadar, a `combatut` pe taram literar pana aproape de finalul sau pamantean. 
Azi dimineata, cand am aflat vestea trecerii sale la cele vesnice, primul gand dupa `Dumnezeu sa-l ierte!` si parerea de rau ca s-a mai dus un truditor in ale culturii, a fost acesta: Ce bine, totusi, ca am avut ocazia sa ne intalnim, sa ne iertam, chiar si de vini inchipuite, ce bine ca nu a plecat dincolo cu o piatra pe suflet, cel putin nu din pricina mea! 
Dumnezeu sa-l odihneasca pe robul Sau, Mircea, iar noua sa ne dea puterea si intelepciunea de a spune tuturor si la timp (fie prin vorbe, fie prin gesturi sau priviri) - Iarta-ma! sau te-am iertat!
Bine ar fi sa putem urma intotdeauna indemnul Sfantului Apostol Pavel: `Sa nu apuna soarele peste mânia voastra` (Efeseni, 4, 26). 

Cu pretuire, celui care a fost profesorul, scriitorul, criticul literar, omul de cultura Mircea Dinutz, dar nu in ultimul rand omul pe care l-am intalnit o singura data, dar pe care, cu siguranta nici eu nu-l voi uita...

Slobozia, 20 februarie 2013

`