Casa Domnului şi Plutonul de Execuţie

Moto: „Tipic, tipic şi la inimă nimic” (Pr. Arsenie Papacioc)

       Ieri m-am întâmplat în oraşul Piteşti, cu ocazia unor filmări pentru o televiziune locală. Întrucât aveam timp liber până la ora 14, am mers, împreună cu prietena care m-a însoţit la filmare, la slujba Sfintei Liturghii de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din cartierul piteştean „Trivale”. Mă bucuram că ajunsesem înainte de începerea slujbei, ceea ce, spre ruşinea mea, nu se întâmplă prea des. Această bucurie, însă, a fost de scurtă durată, întrucât ea a fost umbrită de un fapt neplăcut.

          Ne aşezaserăm undeva lângă un stâlp, în zona care separă naosul de pronaos, în partea dreaptă a bisericii, care va să zică „la bărbaţi”. „La femei”, locurile erau deja ocupate, iar eu evit aglomerările. În plus, fiind mică de statură, simt nevoia, precum vameşul Zaheu (că tot s-a citit pericopa respectivă duminica aceasta), să mă înalt pe vârfuri, având în vedere că  nu găsesc nici un dud prin preajmă. Şi atunci, caut un loc din care să pot şi vedea, şi auzi, aşadar să fiu cât mai prezentă la slujbă, cu toate simţurile. La un moment dat, m-am simţit trasă cu violenţă de mânecă de un ins (că domn nu poate fi numit) care stătea într-o strană în apropierea mea, şi care mi se adresă cu răutate în glas: „Aicea stau bărbaţii. Mutaţi-vă dincolo!” Menţionez că, în faţa noastră, mai erau locuri cât să se aşeze cel puţin vreo 20 de persoane. Îi spun că ştiu, dar că în biserica noastră ni se permite să ocupăm şi locurile acelea, dacă nu e spaţiu în rest. În clipa aceea, răutatea enoriaşului a ajuns la cote maxime: „Dar aici nu-i biserica voastră! Plecaţi!”. Privirea îi era turbată, ochii injectaţi, iar sub ei avea cearcăne vinete. Am avut senzaţia că mă privea diavolul. Şi nu eram departe de adevăr. Prima reacţie pe care am avut-o a fost să plec de tot din biserică şi eventual să mai şi zic ceva de „biserica mamii voastre”. În dreptul uşii, un bărbat tânăr, frumos, privea în gol. Avea în mâna stângă un sirag de metanii, iar în dreapta o cruce; era probabil vreun vieţuitor al mănăstirii, care se pregătea să devină călugăr, habar n-am. Stătea în partea stângă, „la femei”. Am simţit nevoia să-mi vărs năduful pe el. Înainte de-a ieşi pe uşa bisericii, mi-am dat seama ce era să fac, am înţeles că necuratul vorbise prin urâtul acela din strană care mă privise cu ochi injectaţi, iar acum, tot el, necuratul, se hlizea că mi-a făcut-o, aşadar că m-a dat afară din biserică. Mai păţisem asta cu ani în urmă, dar atunci, fiind mai puţin întărită, chiar ieşisem şi ani de zile nu mi-a mai trebuit să intru într-o biserică. Acum, mi-am dat seama la timp, m-am oprit şi, vâzându-l pe frumosul cu crucea şi metaniile, am zis că mă voi aşeza lângă el. Dar, cum spuneam, mai întâi mi-am aruncat veninul asupra lui. Îl întreb înţepată: „Aici e voie? Sau trebuie să ies dincolo de uşa bisericii?” S-a uitat prin mine şi nu mi-a adresat niciun cuvânt. Nemulţumită, am continuat: „Dumneavoastră de ce staţi ‹la femei?›?” Aceeaşi „reacţie”. M-am aşezat lângă el, rezemată de calorifer. Slujba a început cu Acatistul Mântuitorului. Mă simţeam vătămată şi revoltată. Mi-am revenit cu greu. Aşadar, negriciosul care-şi bagă coada tot obţinuse o victorie cât de mică asupra mea. Am reuşit să mă calmez într-un târziu, după ce îmi curseseră lacrimi pe care n-am putut să le reţin. Apoi, am simţit o pace interioară şi mi-am spus că probabil cineva se ruga pentru mine. Poate chiar tânărul pe care-l agresasem verbal. Cine ştie? Am sfârşit prin a fi de-a dreptul bine dispusă, când, spre finalul predicii, Părintele, făcând referire la ură, invidie şi răutate, vorbind despre o anumită categorie de „creştini”, a spus: „Ei se cred creştini, dar sunt diavoli împieliţaţi! Ar trebui să le tragi una peste botniţă şi să trânteşti uşa peste ei!”

          Prima dată mi se mai întâmplase un lucru asemănător cu mulţi ani în urmă, când eram elevă în clasa a X-a. Am mers într-o excursie cu clasa la Mănăstirea Cozia şi, deşi eram în plin ateism, dirigintele ne-a încurajat să intrăm în biserică. Chiar dacă eram credincioasă, chiar dacă mergeam uneori la biserică, nu ştiam toate regulile de conduită în interiorul sfântului locaş. Astfel că, după ce am mers să sărut icoanele din dreapta, am scurtat drumul spre cele din stânga, trecând prin faţa Altarului. Trei „babe” au sărit deodată cu gura pe mine, iar una m-a tras cu violenţă de mânecă strigând isterizată: „Nu pe-acolo! Nu pe-acolo!”, încât m-a speriat şi m-a făcut să cred că tocmai călcasem pe o grenadă neexplodată. Sunt sigură că „precuvioasele” care m-au tras de mânecă n-auziseră de spusa Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, ori dacă da, le păsa de ea mai puţin ca de spusa lui nea Gheorghe de la colţul străzii. Sunt de acord că trebuie să existe reguli clare de comportament în biserică (aşa cum există în orice loc, inclusiv în industria chimică, unde lucrez şi unde eu sunt prima care impun respectarea cu stricteţe a regulilor), sunt de acord că ele trebuie respectate de toată lumea, că pe cei care nu le ştiu trebuie să-i învăţăm, dar de la asta şi până la a fi în stare să faci moarte de om pentru că cineva care – cel mai probabil – nu cunoştea regula, a încălcat-o, mi se pare o diferenţă colosală. Şi cred că cei care trebuie să „predea” regulile sunt aceia care au căderea să o facă (îndeobşte preoţii, profesorii de religie, chiar şi unii enoriaşi care se pricep să explice cu răbdare şi blândeţe), nu „soldaţii” din plutonul de execuţie, vigilenţi, stând tot timpul de pază, numărându-ţi paşii, măsurând centimetri, trasând hotare şi impunând reguli, de cele mai multe ori inventate. Urmarea întâmplării de la Cozia a fost că eu n-am mai călcat prin biserică ani buni, iar atunci când am făcut-o, o vreme îmi era teamă şi să privesc spre Altar, imaginându-mi că de acolo e musai să iasă balaurul cu şapte capete.

          Şi, dacă tot m-am pornit, n-am să mă opresc aici. Într-o zi de duminică, am văzut o tânără (probabil elevă de gimnaziu, după cum o trădau aparenţele vârstei), stând afară în ploaie, în uşa deschisă a bisericii. I-am făcut semn să intre înaintea mea, dar a refuzat spunând că n-are voie să intre. „De ce, dragă, cine nu-ţi dă voie? Ori eşti Maria Egipteanca şi ai simţit o forţă împingându-te?” Mi-a spus, de parcă ar fi avut vreo mare vină, că era „necurată”. Hait! Pe ce te bazezi? vorba lui Moromete. Bineînţeles că pricepusem despre ce vorbea, că era într-una din zilele acelea, în care, în mod normal, femeile cu bun simţ sunt chiar mai curate decât în restul zilelor, având mai multă grijă de ele. Nesimţitele nu sunt curate niciodată, indiferent de zile. Ca să nu mai vorbim de faptul că noţiunea de curăţie se referă mai degrabă la cea sufletească, decât la cea trupească. I-am spus să intre măcar dincolo de uşa bisericii, să nu mai stea în ploaie, că, mai ales într-o situaţie ca aceea, ar fi putut răci, cu consecinţe destul de grave. Dar „gardiencele” care auziseră despre ce-i vorba au sărit ca gaiţele cu gura pe ea: „Nu intra! Stai acolo!” Mi-a venit să le pocnesc, dar mi-am adus aminte că sunt în sfânta biserică. I-am spus doar fetei, cât să audă numai ea: „Stai liniştită! Tu eşti mult mai curată decât necuratele astea care te ţin la uşă!” Nu ştiu dacă a priceput, dar de rămas, a rămas tot acolo. Hei, Albe-ca-Zăpada ce sunteţi, nu mai alungaţi tinerii din biserică! Mai bine aţi lua exemplu de comportament de la ei şi n-aţi mai schimba reţete de aripioare în timp ce Preotul sfinţeşte Darurile.

          Într-una din zilele în care mă pregăteam să mă împărtăşesc, o „cuvioasă” ce-şi manifestă cuvioşia prin ochi daţi peste cap în semn de evlavie, mi-a văzut intenţia şi s-a isterizat că nu aveam capul acoperit. În pragul sufocării, nu s-a lăsat până ce nu mi-a trântit eşarfa ei peste păr, fără să se întrebe dacă nu cumva mi-e silă să port un lucru care-i aparţine, dacă nu cumva mă simt agresată de faptul că mi se bagă în viaţă. Că „Nu se poate să te apropii de Sfântul Altar cu capul descoperit”. Nevoind să-mi stric momentul, m-am lăsat îmbrobodită şi nu i-am replicat că, în opinia mea, capul trebuie să fie mobilat la interior, nu la exterior, inima la fel, şi altele.

          Altădată, după terminarea slujbei, stând într-o strană, altă cuvioasă mi-a spus că nu-i bine să ţii picioarele încrucişate în biserică. Când aud asemenea lucruri, mi se încrucişează mintea şi ochii. Am întrebat-o de ce. Evident, n-a ştiut să-mi spună. Dar a adăugat cu convingere că „Aşa zice”. Nu mi-a venit să-i replic că „cine zice” asta, ar trebui să zică şi că nu-i frumos, ba încă e de-a dreptul dizgraţios, atunci când eşti femeie, să-ţi ţii picioarele azvârlite spre două puncte cardinale opuse, aşa cum stătea ea în momentul acela.

          Una dintre cele mai tembele observaţii pe care le-am primit în biserică a fost cea legată de scaunul episcopal. Cum obişnuim să ne îmbrâncim la miruit ca oile căpiate fără stăpân, de obicei evit aglomeraţia, aşezându-mă mai prin coadă. Odată, însă, am fost prinsă în grămada dezorganizată şi împinsă din toate părţile. Cum simţeam că mă sufoc, am găsit un refugiu în faţa tronului care-i este dedicat Episcopului locului în orice biserică. Stăteam în picioare, bineînţeles, la o distanţă de, să zicem, 20-30 de centimetri. Atunci, una-care-le-ştie-pe-toate mi-a spus să nu stau acolo, că-i păcat. Am crezut că n-aud bine. Am dat-o pe glumă: „Haideţi, doamnă, să fim serioşi!” Am crezut că face o criză de epilepsie, dând ochi peste cap şi repetând cu voce sugrumată: „E păcat! E păcat!” Ca s-o trezesc din boală, i-am propus un târg: să ne vedem fiecare de păcatele noastre. Era păcat că eu mă aflam în apropierea acelui scaun, dar nu era păcat că ea, împreună cu alte tovarăşe de turmă, mă împinseseră într-acolo.

          Exemplele sunt multe, dar mă opresc aici, întrucât nu-mi place să vorbesc despre. Dar m-am cam săturat şi să tac. Voi mai spune numai, fiindcă tot veni vorba de scaune, că am ajuns să urăsc aceste obiecte nevinovate, din pricina celor care nu-şi găsesc altceva mai bun de făcut în biserică decât să mute scaunele de colo, colo. Şi asta când? Atunci când Preotul iese cu Sfântul Potir şi zice: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!” În loc să ne cutremurăm că, în momentele acelea, Dumnezeu, coborât în mâinile Preotului, ne priveşte şi ne cheamă, noi îi întoarcem spatele, căci problema scaunelor e una stringentă şi care nu suportă amânare. Orice altceva fac cuvioasele din biserică în momentul acela, ele, care până atunci calcă pe alţii ca să-şi facă loc să îngenuncheze, care-şi înalţă fundurile până-n turla bisericii, bătând metanii peste metanii, orice altceva, decât să stea liniştite şi să mulţumească pentru minunea că Dumnezeu se coboară până la noi. Scaune, perniţe, genţi, pungi foşnite, coate înfipte în coaste, orice! În timp ce Preotul stă în faţa Altarului, cu Dumnezeu în mâini. Nu ne pasă. De ce ne-ar păsa? Iisus Hristos a pătimit pe Cruce pentru ca noi să înţelegem că: în biserică, bărbaţii stau în dreapta iar femeile în stânga; prin faţa Altarului nu se trece, iar dacă greşeşti eşti bun de dat la spânzurătoare; în zilele „necurăţiei” sale, femeia nu are voie în biserică, mai bine şi-ar pune o piatră de gât; nu cumva să te împărtăşeşti fără basma pe cap, că ai săvârşit păcat de moarte; picioarele să nu le ţii încrucişate, iar de strana Preasfinţitului să nu te apropii, că iadul te mănâncă; scaunele şi perniţele pentru îngenuncheat trebuie strânse şi zornăite şi foşnite fix atunci când Preotul spune „… să vă apropiaţi”. Când văd toate acestea, îmi vine să întreb: „Doamne, pentru ce Te-ai lăsat răstignit? De ce-ai pătimit pentru ceata de nesăbuiţi?” Dar nu-L întreb. El ştie mai bine. Când văd toate acestea, mi-L imaginez cu biciul în templu, strigând: „Casa Mea va fi o casă de rugăciune, dar voi aţi transformat-o într-o peşteră de tâlhari!". Şi mie îmi vine să iau biciul uneori şi să strig: „Aţi făcut din Casa Domnului Pluton de Execuţie!”.

Nu mai trageţi! Iisus n-a cerut de la noi să stăm aliniaţi pe două rânduri, care la stânga, care la dreapta, nici nu l-a scârbit atingerea nimănui (nici a femeii cu scurgerea de sânge), nu a trasat graniţe, n-a calculat centimetri, nu le-a spus mironosiţelor dacă să-şi pună sau nu basmale, cum să-şi ţină picioarele, cum să-şi poarte părul. Ne-a cerut lucruri mult mai înalte, dintre care cel mai greu de atins e poate acela de a ne iubi unii pe alţii. N-aţi înţeles de ce a dat Dumnezeu lumii ăsteia tembele pe Unicul Său Fiu? Atunci staţi în banca voastră şi mergeţi târâş! Ori dacă nu, aveţi grijă să nu-mi nimeriţi în cătare!

Slobozia, 04 februarie 2013