Am răspuns invitaţiei Directorului revistei "Cafeneaua Literară" (Piteşti, Argeş), poetul Virgil Diaconu, care a realizat această anchetă pe parcursul mai multor numere. Am răspuns, din prietenie, ca unul prea puţin avizat şi interesat de clasificări didactice. Întrebările se află aici
1. Clasificările, în literatură, mă interesează
prea puţin. Este treaba criticilor şi a istoricilor literari să încadreze
într-un curent sau altul pe cei care scriu/ au scris. Pentru mine, ca cititor,
este cu adevărat importantă trăirea pe care o am atunci când citesc scrierile
unui autor, fie contemporan, fie de acum… trei sute de ani. Nu mi-am bătut
capul niciodată cu „postmodernismul”, deşi termenul e adeseori vehiculat,
uneori chiar cu emfază.
2. Sincronizare?
Termenul mă duce cu gândul la înotul sincron. Lăsând glumiţa la o parte, nu
cred în „modelul american”, nici în cel occidental, ca, de altfel, în nici un
fel de model când vine vorba de poezie. Poezia e o stare de graţie, un fior
care cuprinde întreaga fiinţă. Cum să o faci după „modele”? Desigur, există
anumite influenţe, mai mult sau mai puţin conştiente, în funcţie de formaţia,
de lecturile fiecăruia. Dar a vorbi de model e prea mult. Poezia e scriere a
spiritului, suflet aşternut pe hârtie. Iar acesta este personalizat şi în
funcţie de locul în care trăieşte/ a trăit autorul. Aşadar, nu prea e loc de …
modelul american. Şi dacă e să fie o sincronizare, aceea e de preferat să nu
fie înadins căutată, ci oarecum firească, venind de la sine. Altfel, avem de-a
face cu scriituri „scremute” care nu reuşesc să transmită mare lucru.
3. Nu
o definesc. Nu am competenţa necesară. Poezia postmodernă pare a fi o poezie
perfect adaptată timpului său, „ruptă” din „proza” noastră cea de toate zilele.
4. Ceea
ce crede Mircea Cărtărescu, este strict părerea domniei sale. Nu este absolut
necesar să ne situăm cu tot dinadinsul pe poziţii de acord sau dezacord cu
această opinie. În ce priveşte Cenaclul de luni, cunosc prea puţine încât să mă
pot situa ferm de o parte sau alta a „baricadei”. Dar ca părere generală
(incluzând aici şi consideraţiile domnului Manolescu), nu cred că e de bun gust
să fii atât de exclusivist. Cinci poeţi, 11 poeţi? Să fim serioşi! Apoi, ne-am
propus să facem aritmetică sau literatură? 5, 10, 100 – contează? Am curaj să
dau exemple de poeţi valoroşi. Nu postmoderni, nu altcumva. Poeţi! Dar nu o fac,
tot din dorinţa de a evita exclusivismul. Vă asigur însă că sunt mai mult de 5.
5. Pentru
poezie suntem pierduţi dacă nu scriem poezie! Indiferent de sistemul de
referinţă la care ne raportăm. Ca să răspund corect la întrebare: Nu, nu cred
că poezia optzecistă este principalul (dacă nu singurul) sistem de referinţă –
conform afirmaţiei lui Al. Muşina. Aşa cum nu cred nici că există un singur sistem
de referinţă.
6. În
context contemporan universal nu consider că poezia postmodernă
(optzecist-postmodernă) are un impact semnificativ. Dar aceasta nu depinde
numai de poezia în sine, ori de valoarea ei, cât şi (sau mai ales de) alţi
factori care ţin de un cu totul alt registru.
7. N-aş
zice că termenul potrivit este „criză” sau „poezia trecutului”. Se poate,
eventual, vorbi de o evoluţie firească a formei de expresie. Dacă
postmodernismul a ajuns la saturaţie sau nu, e greu să ne dăm seama. Trecerea,
de regulă, se face lent şi insesizabil.
8. Cred
în poezia – Poezie. În poezia care te face să tresari. Care nu te lasă
indiferent. Legat de aceasta, stimate Virgil Diaconu, doresc să vă amintesc o
„stare poetică” pe care am experimentat-o la Zilele de literatură „Antares”
(Galaţi, 2011), când poeta aceea siriancă (parcă?) recita pre limba ei. Deşi
n-am înţeles o silabă din ce spunea, am fost amândoi de acord că aceea chiar
este poezie. Producea o transformare, o stare, ridica un semn de întrebare. E
adevărat că nu la fel ar fi stat lucrurile dacă ne-am fi citit singuri poezia.
Florentina
Loredana Dalian
Slobozia, 28 noiembrie 2012
Apărut în revista „Cafeneaua Literară”, Piteşti, februarie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu