PIROPOPIRCĂLIŢA DESTABILIZATOARE (I)

Investigaţii paralele sau încrucişate (depinde de ce-o să iasă la final), care vor da o anchetă ce va ajunge sigur în manualele de specialitate

Text la patru mâini şi două capete: Gheorghe Dobre şi F.L. Dalian

Lui Gigi Dobre - red. şef la "Helis", i-a venit năstruşnica idee să scriem un text "la patru mâini". După ce mi-a aruncat mănuşa, să nu creadă că mă tem, am acceptat duelul, dar i-am propus să înceapă el. Scrierea a avut loc cam aşa: mi-a trimis primul fragment, eu l-am continuat, i l-am trimis, şi tot aşa. Nu ne-am propus nimic de la bun început, nici unde să ajungem, nici despre ce să scriem. Pur şi simplu aşa ne-a dus firul... literar. Titlul şi subtitlul sunt puse de el; am scris (I) pentru că el zice să continuăm. Eu nu ştiu ce să zic. 

Negăsind, oricât ne-am chinuit, o explicaţie logică la tulburările survenite în ultima vreme în liniştea grupului nostru, am încercat şi explicaţii ilogice (dacă se poate o astfel de abordare). Pacientul are momente de revoltă, ŞI NU ŞTIM DE CE, vrea secesiune, vrea să conducă (nu contează ce sau pe cine), scoate "Oaia literară", deci a trecut la fapte. Grupul nostru, paşnic nevoie mare, aproape păşunist în comportament şi gândire, se simte lucrat din interior, se simte ameninţat în structura lui de granit, care se dovedeşte, la o lovire mai puternică, de consistenţa mămăligii pe care ne-o tot bagă Florinică sub nas. Credem că nu trebuie să răspundem la întrebarea de ce, care nu are răspuns, nici logic, nici ilogic. Întrebarea constructivă, care ne-ar putea lămuri misterul şi ne-ar ajuta să resuscităm pacientul, ar fi CINE face asta? Cine s-a infiltrat aşa de bine între noi şi bagă zâzanie neîncetat? Dobre? Nu prea credem, că s-a sacrificat şi s-a dat cu secesioniştii doar ca să-i poată calma şi să-i readucă pe calea cea bună. Loredana? Nu. Că nu are cum să ajungă ea şefă într-o adunătură de misogini oricât de complotistă ar fi, oricât de Mata Hari s-ar crede. Teoharie? Bunoaica? Florinache? Nici vorbă. Vasile, colonelul? Ultimul bănuit. Vasile pictorul? Buzu? Să învingă istoria, prin el, o ceată de scriitori provinciali? Daniel nu face rău nici unei muşte, aşa că e exclus înainte de a fi inclus. Ultimul sacrificiu făcut în curtea lui a fost acum douăzeci de ani, şi poate nici atunci, că noi ne-am făcut calculele de la vârsta oratăniilor cărora le dă saci de mâncare zilnic, adică are, printre alte zeci de creaturi, trei gâşte de vârsta lui Matusalem, bătrâne de douăzeci de ani omeneşti, adică o sută şaizeci în ani galinacei. Atunci cine? Membrii celulei de criză, că avem şi aşa ceva, s-au reunit, s-au tot gândit (dar în registru iraţional, că ne pricepem) şi au ajuns la concluzia că un pui de piropopircăliţă, bine deghizat, face vraişte liniştea noastră şi ne tot secesionează de câteva luni de nu ne vedem. Ce e de făcut? (Vedeţi că s-au acumulat cam multe întrebări la care nu avem încă răspunsuri.) În primul rând, trebuie să definim şi să descriem puiul de piropopircăliţă. Apoi să-l căutăm, să vedem în cine se ascunde. Şi să-l demascăm mai repede şi definitiv. (Dobre)

          Acestea fiind spuse, d-aşa maneră că nici noi n-am priceput ce-am vrut să zicem (dar cine are nevoie?), am început căutările pornind de la noi înşine. Adică fiecare a cotrobăit în sinele său. Că vorba ‘ceea: Mănâncă omul cu sine însuşi un sac de sare, o viaţă-ntreagă, şi habar n-are ce piropopircăliţă ascunde.

          Dobre, după ce şi-a expus galeria de trofee, nădăjduind să ademenească piropopircăliţa din el cu unul dintre acestea (însă dihania – să se-arate, pace!), s-a străduit s-o fenteze şi cu minciuna din literă, dar tot nimic! Stând el aşa şi cugetând, în poziţia gânditorului de la Hamangia când păzea lansetele pe marginea bălţii, solicitându-şi pe rând cele două emisfere cerebrale, a ajuns la concluzia că, pesemne, lighioana cu pricina nu se află în el însuşi şi-a conchis: „Eh, şi cu lighioană, şi fără ea, tot o piropopircăliţă!”.

          Costel Bunoaica, stând de vorbă noaptea, cu sinele său, s-a apucat de scris poezie şi-a uitat de-a dreptul ce caută. Şi-a mai adus aminte doar pe la o vreme când, încercând să-şi epateze iubita (abstractă şi poetică, desigur) c-o metaforă de stă muza-n coadă, i-a reuşit un vers cam aşa: „Te-aştept ca pe o piropopircăliţă, neruşinato!”. Ptiu!

          Teoharie a-ncercat să dea de urmele piropopircăliţei din el, apelând la cele mai recente descoperiri ale fizicii cuantice, dar s-a încurcat atât de tare între neutrini şi alte bestii invizibile, încât s-a lăsat repede păgubaş, nu înainte însă de-a face o încercare de atragere prin învăluire cu eminescienele versuri: „Cobori în jos…” piropopircăliţă blândă, mâncaţi-aş coada, presupunând c-o ai!

          Vasile, colonelul, folosind tot arsenalul din dotare, plus organele de simţ şi alte organe mai puţin simţitoare, a fost cât pe ce să pună mâna pe şurlicaia destabilizatoare, doar că, după interogatoriul specializat din beciurile… din nişte beciuri, na! – s-a constatat că presupusa piropopircăliţă fusese confundată cu o pupăză, dar nu una oarecare, ci una sus-pusă, bine dotată şi extra-siliconată, care-i de-ajuns să deschidă pliscul ca să. Ne pare rău pentru Vasile. Îi vom mai trimite, din când în când, portocale.

          Vasile, pictorul, fire boemă, ca orice artist, a alergat cu pensula pe pânză presupusa piropopircăliţă care şi aceea s-a dovedit tot un fel de Piropopircăliţa Morgana.

            Buzu, istoricul, he! Ca orice istoric care se respectă, s-a apucat să studieze, în arhivele de la 1900, tactica de prindere, surprindere şi dejucare a planurilor piropopircăliţelor destabilizatoare. Mai studiază şi acum. Băiat deştept de la Chişinău, şi-a luat un ajutor, anume pe bucureşteanul Marian Ştefan, istoric aşişderea, care, cercetând el pe căi separate şi nebănuite, a ajuns la concluzia că specia piropopircăliţelor a dispărut de pe teritoriul patriei noastre încă de pe vremea când românii le-au tras-o ungurilor la Posada. Ceea ce ei zic că nu.

          Loredana a-ncercat să facă nişte „vrăjeli” în laborator, sperând că experienţa ei de (al)chimistă o va ajuta să determine ADN-ul fiarei aducătoare de nelinişti în sânul Helis-ului şi astfel, cu formula triumfătoare în mâini, să dea de urma misterioasei. Tot ce i-a reuşit a fost să-şi ardă halatul cu acid şi bretonul cu flacăra becului de gaz.

          Cealaltă Loredana (zisă şi Stan) s-a pus şi ea pe studiat etimologia cuvântului „piropopircăliţă”. Ceea ce ne foloseşte la fel de mult ca şi experimentul ratat al celeilalte Loredane, zisă şi Dalian, zisă şi Florentina, că ne-am săturat de numele acesta lung de multiplu şi interminabil ce este!

          Au mai fost şi alţii care s-au străduit, au asudat, au riscat, dar nimeni n-a reuşit să depisteze măcar o urmă de genă (sau geană) de piropopircăliţă.

          Unul singur dintre ei nu s-a agitat – în limbaj grobian s-ar zice că l-a durut fix în fundamentul problemei – şi acela este, după cum, da, aţi ghicit! – Florin. Şi cum se-ntâmplă-n viaţă, uneori, mari nedreptăţi, ce credeţi? Tocmai lui i s-a arătat monstrul fugărit de truditorii de la Helis. Florin, prietenos din fire – ar fi în stare să hrănească şi şarpele veninos care tocmai l-a muşcat – a avut o conversaţie amiabilă cu monstruasa creatură pe care, din prietenie, ne-a descris-o şi nouă, în cadrul unui simpozion cu tema „Creaturi şi creatori”. (Loredana)

Chiar dacă Florentina, Loredana, Dalian (are dreptate, e cam lung, ca o zi de post negru) n-a descris şi definit obiectul studiului, ea a înaintat vijelios în anchetă folosind un ciur cu sita rară, adică celebra metodă excluderea prin triere, ca o ingineriţă care este în timpul programului ei de ingineriţă. L-a prins cu fofârlica pe îngeraşul Florinică, l-a demascat fără milă şi, folosind metodele specifice împrumutate de la Vasile, l-a făcut să recunoască tot, chiar dacă inculpatul s-a ţinut tare zicând că el habar nu are de nimic. În plus, l-a obligat, sugerându-i fin că altfel va mânca bătaie, să ne povestească despre creaturi şi creatori într-un simpozion cu largă participare, chiar dacă la eveniment n-au fost prezente (şi asta nu fizic, ci într-un plan superior, ele desprinzându-se cu greu din conştiinţa universală pentru a participa la nemaivăzutul simpozion, aici incluzând şi măgarul) decât patru fiinţe: Florin, eu, Loredana şi Marinică. Eu şi Loredana aveam de scris, Marinică măgăruşul medita, în timp ce Florin vorbea. Şi tot vorbea. Ca să înţelegeţi şi dumneavoastră şi noi despre ce a fost vorba până la urmă în propoziţie vă prezentăm un Scurt extras amplu din comunicarea ştiinţifică „Pe larg, despre virusul piropopircalitseus maltensis ce-ne-tot-zăpăceşte-de-cinci-luni”, la care ne-a supus aşa zisul om de ştiinţă Florin CIOCEA. [Norocul nostru e că Florin nu e grec (dar mai ştii?), că altfel i-ar fi zis lucrării „Peri Phiseos” (doar ştiţi, „Despre Fizică”, aşa se numeau toate tratatele din antichitate, indiferent de autor şi de subiectul abordat, ca să nu le încurci).]

„Ăăăă! Îhhh! Mdaa! Zzzzz! Florinn! Câhhh! Uuuu! Nuuu! Muuu! Scârţţţţ!”

Astea sunt esenţele aproape metafizice emanate de comunicarea lui Florin. Care nu-i a lui, că nu avea cum să se concentreze el atât de tare pe subiect de să ne lase laţi şi să ne recompună apoi după ce ne aduna cu făraşul. Şi nu l-am auzit niciodată folosind un aşa limbaj elevat.

Nu e bănuială, e certitudine: textul ăsta nu a fost scris de Florin! El doar l-a citit. Mai mult ca sigur el i-a fost dictat chiar de către piropopircalitseus maltensis, o dovadă foarte clară că Florin e locuit (ca să nu zic bântuit) de această dihanie şi că lucrurile au scăpat complet de sub control. Adăugăm altă întrebare: cum scoatem piropopircăliţa din prietenul nostru? Că au început să se-nţeleagă, au pus stăpânire pe situaţie, şi-au tras oaie literară, le place! Doar că invidia începe timid să roadă la creierele celorlalţi, ar vrea şi ei şi nu se poate. Ăsta-i marele pericol, nu piropopircăliţa în sine. Că Florin se ţine tare, adică ţine arătarea din neamul maltensis doar pentru el. (Dobre)

          După ăăă-uri, îîîh-uri, câââh-uri şi zzz-uri, Florinului a început să-i fileze o lampă, adică mai multe, un fel de beculeţe colorate şi piuitoare pe care, însă, Dobre şi Loredana, fiind mult prea preocupaţi să-şi scrie capodoperele, nu le-au observat. În schimb, bietul Marinică, întrebându-se, cu mintea lui măgărească, oare ce l-o fi apucat pe stăpânu-său, când a văzut transformarea extraterestră a acestuia, a dat în bâlbâială (tot măgărească, desigur) şi-a început să scoată nişte vocalize înalte, demne de invidiat de cele mai la modă soprane ale vremii. Florin s-a zorit să-i ţină companie, emiţând nişte onomatopee care, la prima auzire, nu difereau mult de „versurile” pe care se producea Marinică, măgarul său credincios. În realitate, el amesteca mulţime de cuvinte din limbi nedescoperite care, la reaudiţie, ne duc cu gândul la limba extraterestră şi conduc la concluzia de netăgăduit că piropopircăliţa buclucaşă este şi ea un fel de alien deghizat.

          În tot acest peisaj suprarealist, cu Florin cântând la extratereştri, cu Marinică ţinându-i isonul, cu Dobre şi Loredana mai scufundaţi decât Titanicul în propria lor scriitură, a apărut, la un moment dat, să-i spunem t, Bertha, ciobăniţa unguroaică de pe lângă stâna lui Florin. Când a dat cu ochii de grozăvie, va să zică la momentul( t+Δt), Bertha a-nceput să-şi facă (n+1) cruci, când ortodoxe, când catolice şi, după ce a tras o-njurătură pe ungureşte, a-nceput şi ea să amestece cuvintele, într-o înfrăţire româno-maghiară fără precedent. Acest melanj a imprimat capului lui Florin o mişcare pe verticală, de înşurubare/ deşurubare, respectând cu stricteţe regula burghiului lui Maxwell, încât sărmanul se minuna şi el cu toţi ochii – pâlpâitori şi gălăgioşi – din dotare. Tot Bertha, femeie bine înfiptă în realitatea cotidiană, i-a scăpat de invazia extraterestră, aplicând Florinului o lovitură bine plasată (intercostal) de cazma, deconectându-l, astfel, de la reţeaua electrică de 220 V, 50 Hz, curent alternativ, la care se conectase singur, prin intermediul firelor pe post de ştecăr ale televizorului. Scăpat de atacul alienilor, dar doborât de cazmaua războinică a Berthei (trasă cu năduf, pentru a răzbuna obida unui întreg popor căruia i s-a furat „Transilvania nostru” şi pe toţi Attila-hunii cu tot neamul lor de adormiţi), Florin zăcea acum în nesimţire (vai, ce cuvânt!), întins ca o plăcintă ţigănească la picioarele poporului maghiar şi la copitele propriului măgar, care tăcuse mâlc de frică să n-o încaseze şi el. Totuşi, văzând-o pe Bertha hotărâtă să-i aplice şi lui lovitura ucigaşă, Marinică s-a gândit să intre-n defensivă, atacând (că tot atacul e cea mai bună apărare, şi un măgar poate pricepe asta!) pe acordurile unui vechi cântec strămoşesc – „Doamne, ocroteşte-i pe români!” – dar la care, bietului Marinică, vorbitor de limbă umană pentru prima dată, i s-au încurcat în asemenea hal sinapsele, încât i-au reuşit doar nişte versuri de-a dreptul măgăreşti: „Suie Horthy pe statuie/ Să ia de la Iancu… iha!”(1). Văzând-o pe Bertha perplexă, confuzată şi învăluită-n ceaţă până la brâu – „Nem tudom! Nem értem!” – s-a gândit s-o scoată de-acolo şi s-o lămurească, continuând în acelaşi stil măgăresc şi inacceptabil: „Şi, dacă mai vreţi Ardeal,/ O s-o luaţi şi de la cal! Iha! Ihaaa!”(2).

          Dobre şi Loredana, în lumea lor, n-au asistat la războiul intergalactico-rasial de proporţii,  ce tocmai se încheiase sub nasul lor printr-o pace forţată (de cazma) şi pecetluită de o nouă înjurătură mag(hi)aro-ungurească. Pe la o vreme, rupţi de foame, au ridicat şi ei capetele de intelectuali din hârţoage, uimindu-se de grupul statuar ce li se înfăţişa privirilor, compus din: Berthă cu cazma, Florină cu beculeţe stinse (natură surprinzător de moartă) şi Marinică, cu ultimul „iha” în gât. Îngroziţi, „picaţi din lună”, cei doi scriitori helisieni şi-au mutat iute privirile de la tabloul supra-realist, încrucişându-şi-le între ele, aflând fiecare în privirea celuilalt lumi nedescoperite, pline de procurori, care aşa de bine anchetau că nu reuşeau decât să se adâncească şi mai mult în mister. Adică ioc elucidare. (Loredana)

Cred că aţi înţeles că aţi asistat la un ritual de exorcizare. Hipnotizată de fapte, Loredana n-a mai avut tăria decât să ni-l descrie pe acest domn ritual, ca un bun prozator ce este. Dar ritualul nu a putut fi dus până la capăt, el fiind oprit de un război interetnic de proporţii aproape cosmice, dacă punem la socoteală şi omuleţul verde pus la firul ierbii, în care s-au implicat brutal susnumita Bertha şi nesăbuita sa cazma. Aşa că nu am putut stabili cu exactitate cam cum arată piropopircalitseus maltensis, dacă îl locuieşte pe Florin, ce simptome specifice are gazda, ce treabă are el cu gâlceava hungaro-română mutată tocmai la Maltezi, cât de strânsă e legătura dintre ei şi ce gânduri comune de viitor au cei doi. Şi, până la urmă, e virus sau ce e? Cred că cea mai bună sinteză a subiectului o are Marinică, dar nu mai putem comunica rezonabil cu el pentru că, bineînţeles, e măgar. Doar el ne-ar fi putut ajuta să stopăm amplificarea ravagiilor pe care le produce piropopircăliţa asta perversă în rândul sămănătoriştilor helisieni prin instrumentul de tortură care se autointitulează, fără să ceară voie nimănui, oaia literară. (Dobre)

          Din păcate, ca urmare a reclamaţiei înaintate de Bertha – printr-o cunoscută fundaţie – la „forurili” superioare din UE, războinicul Marinică a fost închis după gratii, la Grădina Zoologică din Budareşti (că tot confundă proaspeţii noştri veri capitalele) unde, în semn de răzbunare a soartei sale de câine („Ce-am fost şi ce-am ajuns!”), le mai cântă din când în când vizitatorilor care, încântaţi nevoie mare că pot vedea un măgar vorbitor şi, evident, fără să priceapă o iotă din ce le urează acesta, îi mai aruncă pe furiş foi de varză de Bruxelles.

          Trezit din coma extraterestră, Florin a rămas neconsolat de dispariţia dobitocului său, fiind nevoit să se mulţumească cu Berta, pe care o paşte sănătos (aici fiind vorba de văcuţa Berta, numită astfel după ciobăniţa omonimă care, nu ştim cum, nici pe unde, nici la câte ceasuri, a ieşit din poveste).

     Aşa, şi piropopircăliţa? Nu ştim! Să fie ascunsă ochilor noştri şi să umble deghizată în iredentista Bertha? Posibil! Dar cine are curaj să se pună cu ditamai cazmaua?! Noi ne lăsăm păgubaşi.

          În schimb, dumneavoastră, dacă vi s-a urât cu binele, puteţi încerca să ne daţi o mână de ajutor. Orice idee, oricât de trăznită şi aparent absurdă, e binevenită. Sunăm adunarea! Veniţi să lovim piropopircăliţa cu colţi de ce-o fi, fioroasă! Veniţi s-o lovim cu cazmaua de lemn! Că fierul e marfă de contrabandă.

          A bientôt! (Loredana)

Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 – 21 februarie 2013

^{1), 2)}  -  Din folclorul popular românesc iredentist undeground, cules de mine din Ardeal