Fericirea din căruţă

Nu ştiu ce tot nu-mi convenea într-o dimineaţă de sâmbătă, când n-aş fi avut niciun motiv de jelanie. Eu, sănătoasă, copilul – la fel, venit acasă de la facultate; odihnită, niţel cam grasă, dar asta nu se pune; bani în portofel, slavă Domnului!, nici cât să mă dea afară din casă, dar nici să mă-ntreb ce voi pune pe masă mâine; în casă – cald, curăţenie, siguranţele toate la locul lor, robinetele în stare de funcţionare; în faţă mi se întindea un sfârşit de săptămână în care urma să mă odihnesc şi să mă relaxez. Buuun! Şi totuşi nu-ş’ ce-mi puţea, de-mi văzusem în oglindă o faţă mohorâtă, cam aşa cum era şi vremea de-afară. Poate asta să fie? Oi fi chiar atât de meteo-sensibilă?, mă întrebam privind pe fereastră la copacii zbuciumaţi de vânt şi la cele câteva picături de ploaie care începuseră să se iţească.

         Şi tot privind afară şi căutând nu ştiu ce, poate vreun răspuns la nefericirea mea de alint, numai ce văd o căruţă goală, condusă de un cal alb. Calul, la rândul lui, era condus de un bărbat, părând mai degrabă tânăr, stând în picioare în mijlocul căruţei goale, fluturat de vânt şi în bătaia ploii, doar cu vreo două zdrenţe pe el. Până aici, „spectacolul” n-ar fi avut nimic ieşit din comun, care să îmi atragă atenţia. Ceea ce m-a făcut să zăbovesc asupra imaginii a fost starea de spirit a căruţaşului; cu nişte căşti pe urechi, asculta probabil vreo muzică la care nu se putea abţine să danseze. Tot îndoia genunchii şi tot sălta, mai dând şi din cap, din când în când. „Iată un om fericit!”, mi-am zis. Dar oare de unde atâta fericire? De la goliciunea căruţei, de la zdrenţele lui, de la vremea duşmănoasă de afară? Brusc mi-am adus aminte de truismul care afirmă că fericirea se află în noi. Că ea nu trebuie căutată în lucrurile exterioare. Şi tot brusc, fericirea căruţaşului care nu părea să aibă nimic în afară de căruţa goală şi calul alb, dar care se bucura de muzica pe care o asculta, dansând de mama focului, mi-a indus şi mie o stare de bine, lăţindu-mi un zâmbet până la urechi.

         Aşadar, ce-mi lipsea ca să fiu fericită? Poate dansul? J

        

Slobozia, 06 aprilie 2014