Florentina Loredana Dalian

marți, 19 februarie 2013

Mai era ceva…


Autor: Ieromonah Hrisostom Filipescu


Zăpada nu-mi mai încăpea în braţe. Cu cât o strângeam mai tare cu atât mai mult se făcea mică-mică, într-un alint fără de sfârşit. Se topea în iubire... Cu sclipiri de pietre scumpe, zăpada sărută stelele căzute din cer. Un fulg de lumină îmi aminteşte ce plini de iubire şi bucurie sunt oamenii. Când stăm pe spate în zăpadă şi ne mişcăm repede mâinile şi picioarele desenăm fluturi sau îngeri.
Tăcere cu gust de miere şi vis. M-am găsit deodată în mijlocul unei păduri. În trunchiurile solemne ale copacilor pulsa viaţa. Iar cărarea pe care eram, ducea tot mai adânc în codru şi în timp… Copil şi tânăr, bărbat matur şi bătrân, în mii şi mii de chipuri, arborii se înălţau din inima pământului. Plin de uimire şi bucurie trăiam liniştea lor… Trunchiurile vii cu chipurile în cer şi rădăcinile în pământ, unele mâhnite, altele pline de bucurie, unele tăcute, altele exuberante, dar neclintite, erau împreună, sprijinindu-se într-un dans fără sfărşit. Foşnesc, vorbesc. „E loc sub soare pentru toţi !”, parcă ar spune. Duioasă şi caldă, solemnă, nesfârşită, iubirea îi ţinea, încă, împreună. Trăiesc unii pentru alţii şi se întorc spre soare. Surâse… „Cât timp e Tatăl Ceresc cu noi, cum să ne fie frică ?!”, grăia un altul. Nobleţea iubirii unduie pe aripi de lumină, pretutindeni, pe întreg pământul. Iubirea le învinge pe toate ! Iubirea este cea care scoate lumina din abisul îndoielii şi neîncrederii. E plină de dureri, de sfâşieri, de răstigniri, de Înviere ! Zăpadă, vânt, ploi, soare, toate trec prin noi şi ne ating până învăţăm să iubim. Noi nu ştim să iubim şi ne rănim !
Copacii mă învaţă... în rugă vorbele nu se desprind de pe buze, ci se înalţă din inimă. Atunci când vezi cum ia fiinţă Cuvântul te umplii de Lumină. Prin lumina dinăuntru vedem lumea… Muritorii încă se mai privesc unii pe alţii cu ochi străini şi goi. Şi nu mai este timp de judecat, ci doar de iubit. Suntem răspunzători de faptele rele ale celuilalt pentru că nu l-am iubit !  Când te întuneci la culoare inima-i de piatră deja… Trebuie să privim înainte şi sus ! Oamenii au primit viaţa veşnică. O singură dată pentru totdeauna. Ce mare dar ! Pe razele trandafirii vor fi veşnici de stat împreună.
Toate sunt la locul lor. Şi Dumnezeu surâde cu binecuvântare peste creaţia Sa. Prin aerul de mătase natura aşteaptă clopoţelul primăverii. Armonia înmiresmată, dulcea adiere şopteşte pretutindeni a bucurie. Din iubire, o lacrimă se naşte în ochii Lui şi alintă obrazul pământului, iar şi iar… „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi. A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii”…
În poiana unde îngerii doinesc, dincolo, mai era ceva…

Ieromonah Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului Sfânta Maria Magdalena Ţibucani
Februarie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu