Care-i treaba cu fericirea?

Gânduri dulci-amărui

 

Tânărul din fața mea mă întreabă cu o adorabilă sinceritate și dorință de a afla, azi, de ziua fericirii, fără a avea neapărat legătură cu ea, ci mai degrabă cu o neliniște interioară: „Până la urmă, spune-mi și mie, care-i treaba cu fericirea? Cum e mai bine, cum o găsești, unde, că eu nu mai știu...” Întrebare ca un strigăt, care-mi vine ca o lovitură în plex. Ce jalnică neputință, ce frustrare, ce sentiment al zădărniciei, când cineva mai tânăr decât tine, crezând că tu știi, că poate n-ai trăit degeaba, că anii nu ți-au trecut prin viață fără rost, să nu-i poți răspunde, să-i spui, jenat, privindu-l în ochi: „Nu știu, nici eu n-am aflat...” Să vrei să dai un răspuns, dar, orice îți vine în minte să-ți sune ca un penibil clișeu. Când cineva te întreabă pe tine, nu pe altcineva, nu așteaptă clișee, generalități, dictoane, lucruri care s-au mai spus de o mie de ori, ci așteaptă un răspuns avizat, de om care deține soluția. Poate arăți ca un om fericit și vrea să-ți afle calea de maestru. În replică, ridici din umeri, îți vine să spargi pietre, să înjuri, să-ți dai palme. Să-ți ceri iertare.

          Nu știu, tinere, care-i treaba cu fericirea. Și orice ți-aș spune, cu siguranță ai mai auzit. Îi privești peste umăr. Printre oglinzile, candelabrele și scările somptuoase ale Palatului Suțu întrezărești un posibil răspuns. Te vezi femeie tânără, bogată, frumoasă, aristocrată, iubind, târându-ți trena unei rochii de dantelă de la cea mai renumită casă de modă din Paris. Ești fericită? Întorci capul spre fereastră, te vezi pasăre odihnindu-ți zborul pe ramul înflorit al unei magnolii. Ești fericită? Dai cu ochii de oglinda imensă și te vezi așa cum ești. Fericită!

          Nu știu, tinere, care-i treaba cu fericirea, nu-ți voi spune lucruri pe care le-ai mai auzit, le-ai mai citit: că fericirea e o stare interioară, că nu trebuie așteptată de la alții, că trebuie căutată în lucruri mărunte, că... dar aș putea să-ți spun de ce sunt eu, acum, fericită. Pentru că mă aflu într-un loc minunat, înconjurată de oameni care fac parte dintr-o elită, în mijlocul căreia sunt onorată să mă aflu, că aseară am fost la teatru, însoțită de fiul meu și de o adorabilă domnișoară, pentru că, la masă, nu ne mai săturam de vorbă, iar atunci când mă pregăteam să plec, mi-ai spus că-ți pare atât de rău, pentru că o altă tânără studentă mi-a spus că mă așteaptă oricât de târziu să mă întorc, să mai vorbim, pentru că dimineață m-a sunat să mă întrebe ce fac și de ce n-am coborât încă la masă, pentru că un puștiulică drăgălaș mi-a zâmbit de dimineață, pentru că unii oameni mi-au cerut numărul de telefon, adresa de e-mail, contul de facebook, pentru că unora le place ceea ce scriu, pentru că mie îmi place ce scriu alții, pentru că oamenii se întâlnesc în poezie, în rugăciune, pentru că unii se roagă pentru mine, pentru că și eu mă rog pentru ei, sau pentru alții, pentru că aseară ningea, pentru că azi este soare, pentru că Dumnezeu ne iubește. Și aș mai putea să-ți înșir o mie de motive. Și, nu în ultimul rând, pentru că tu te afli acum, aici, cu mine, și dintre toți cei care ne înconjoară, m-ai ales pe mine să-ți dau răspunsul la o întrebare atât de grea, chiar dacă eu te-am aburit cu povești nemuritoare. Poate chiar asta să fie taina fericirii: ea să ne fie mereu la îndemână, iar noi să n-o putem recunoaște, căutând-o prin alte dimensiuni. Ai înțeles, așadar, că nu știu care-i treaba cu fericirea. Fii fericit! Și lasă-i pe alții să caute răspunsul!           

          Slobozia, 20  martie  2016