Florentina Loredana Dalian: Ileana Vulpescu - Lansare de carte la Slobozia

joi, 14 februarie 2013

Ileana Vulpescu - Lansare de carte la Slobozia

„Noi, doamnă doctor, când o să murim?”

Asociaţia „Montan Club Excelsior”, al cărei Preşedinte este domnul Eliad Dobrinescu, a organizat la Slobozia o întâlnire cu Scriitoarea Ileana Vulpescu, pentru a-şi lansa cea mai recentă carte: „Noi, doamnă doctor, când o să murim?”. Întâlnirea cu cititorii a avut loc la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, miercuri, 13 februarie 2013, sala mare a instituţiei dovedindu-se abia suficientă pentru mulţimea celor care o îndrăgesc pe doamna Vulpescu şi care au dorit şi să o vadă şi asculte, nu doar să o citească. Volumele aduse s-au epuizat rapid, unii mai puţin norocoşi sau rapizi s-au înscris pe liste, urmând să primească ulterior cărţile, cu autograf. Cei mai mulţi au cumpărat mai mult de un volum, mai luând câte unul, două, pentru cei dragi.

„Mă consider un scriitor demodat”, şi-a început confesiunea Scriitoarea Ileana Vulpescu. Şi-a mai exprimat convingerea că, pentru domnia sa, „clasificările au numai valoare didactică şi că există o singură literatură – transmiţi ceva sau nu transmiţi nimic!” De asemenea, spune doamna Vulpescu, „scriitorul este al limbii în care scrie, iar limba este a unui popor. Aşadar, eu nu mă ruşinez că sunt român.” Aici aplauzele au fost puternice. În timp ce vorbea şi spunea cele de mai sus, parcă îmi auzeam propriile gânduri. Cât de mult te pot apropia aceleaşi păreri! „Nu ştiu cum mă judecă contemporanii mei, în primul rând critica literară pentru care demult nu mai exist. Critica te poate aduce în atenţia publicului, dar nu te poate face nici mai deştept, nici mai prost decât eşti”. Corect!

Doamna Vulpescu ne-a invitat să-i punem întrebări. S-au pus întrebări, s-au exprimat gânduri. Doamna profesoară R, cu bune intenţii, ne-a făcut lectură publică din ce şi-a extras de-a lungul timpului din cărţile doamnei Vulpescu. Aceasta s-a arătat încântată de surpriză, numai că doamna R s-a întins ca o peltea, neţinând seama de faptul că bieţii spectatori veniseră să o asculte pe doamna Vulpescu, nu pe dumneaei. Măcar de-ar fi avut voce şi intonaţie plăcute. Sorry! În fine, după ce ne-a scăpat bunul Dumnezeu de caietul de dictando plin al doamnei profesoare, Directoarea Bibliotecii „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa, doamna Mihaela Racoviţeanu, a prezentat o succintă fişă de autor, după care i-a adresat o întrebare interesantă, rugând-o să ne povestească despre Ştefan Bănulescu, presupunând corect că l-a cunoscut. Despre acesta, doamna Ileana Vulpescu a vorbit în termeni calzi, spunând că era o personalitate cu totul aparte, făcând o figură deosebită de toată lumea scriitoricească, era modest, foarte retras, bizar. „I-am păstrat o amintire foarte frumoasă, lui şi celor două soţii ale sale.” Şi a făcut, în câteva cuvinte, elogiul celor două doamne ce-l însoţiseră de-a lungul vieţii pe scriitorul de sorginte ialomiţeană, vorbind, în special, despre sensibilitatea şi rafinamentul acestora.

Întrebată dacă a avut vreodată ceritudinea că, prin scrisul dumneaei, a schimbat vieţi, Ileana Vulpescu ne-a mărturisit o întâmplare de la ICECHIM, spunând că cele mai deschise întrebări le-a primit de la inginerii chimişti, cercetători la Institutul cu pricina. Şi că, la un moment dat, o tânără cercetătoare, în vârstă de 28 de ani, i-a spus că, dacă nu ar fi citit „Arta Conversaţiei”, fiul acesteia n-ar fi existat, că personajul din carte i-a dat curaj să-şi ia viaţa în mâini. Doar că, în viaţa reală, tatăl copilului nu avusese eleganţa celui din carte. Iar doamna Vulpescu a spus că aceasta o consideră ca fiind cea mai mare izbândă scriitoricească a sa. Da, e frumos, e ca şi când ai mai fi născut o viaţă. Dar eu, în momentul acela, m-am simţit străbătută de un curent, ca un paratrăznet. Acesta e un semn, pentru noi, cei care trudim pe tărâmul scrisului, că trebuie să fim foarte atenţi cu vorbele scrise şi cu ceea ce facem cu acestea. Dacă citind o carte, omul poate prinde curaj să ia o decizie bună, Doamne fereşte să nu-l îndemni la una rea! Să te faci vinovat fără să ştii. Nu degeaba ne avertiza Mântuitorul: „Vă spun că, pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12, 36-37). E adevărat că lucrurile pot scăpa de sub control, că nu poţi dădăci cititorul, să-i spui ce/ cum să înţeleagă (din) ce ai scris, dar să fim atenţi măcar la mesaj, dacă nu şi la modul în care îl transmitem.

Ne-a mai vorbit doamna Vulpescu despre tăcerile din Cehov, atât de pline de semnificaţii, întărind ideea că, uneori, tăcerile pot fi mai semnificative decât o mie de vorbe, spunând că „o privire poate însemna mai mult decât un roman-fluviu”. Sau, cum spunea Goethe: „Cele mai frumoase gânduri poate n-au fost exprimate niciodată”.

I-am adresat şi eu două întrebări, inspirată de pasaje pe care le-am găsit răsfoind cartea. Cea de a doua i-am adresat-o când mi-au picat ochii pe o frază de la pag. 257: „Iubirile neîmplinite mor si ele ca şi cele împlinite”. Am întrebat-o pe doamna Vulpescu dacă pentru scriitor, pentru actul creaţiei este de preferat povestea unei iubiri neîmplinite sau cea a unei iubiri împlinite. Răspunsul a venit destul de repede: „Cred că, până la urmă, tot iubirile neîmplinite sunt mai interesante şi cu un farmec aparte”. Aici, sala a izbucnit în aplauze. Ce să înţelegem? Că fiecare din cei prezenţi a gustat din amarul de fruct sălbatic al unei iubiri neîmplinite? Oricum, răspunsul mi-a plăcut şi, oarecum, l-am prevăzut. Eu aş fi răspuns la fel în ce priveşte „interesul” scriitorului. Însă legat de viaţa personală, parcă tot mai bine ar fi o iubire împlinită! Sau nu?

La finalul întâlnirii, doamna Ileana Vulpescu a acordat, răbdătoare, autografe, tuturor celor care le-au solicitat, în timp ce atmosfera era înfrumuseţată cu muzică de soliştii (chitară/ voce) Lucian Ştefan de la trupa CALEnDAR şi Gabi Dimancea de la Montan Stil Feteşti.

Până ce s-a mai „rărit coada” la autografe, am mers în sala de expoziţii, unde am avut plăcuta ocazie să admir picturile doamnei Maria Candrea-Ionescu, o distinsă octogenară (ca, de altfel şi doamna Vulpescu), cu care m-am bucurat să schimb câteva vorbe. Am întrebat-o pe doamna Candrea cât din rezultatul muncii unui pictor este talent şi cât învăţătură. Mi-a spus că din amândouă şi că, în orice caz, învăţătura nu se termină niciodată, citând un mare pictor care, trecut de 80 de ani, şi-a exrpimat astfel regretul: „Ce păcat că mor tocmai acum când am învăţat să pictez!”

Acasă, nu m-am putut duce la somn până ce n-am citit 120 de pagini şi am lăsat cu greu cartea din mână. Merită citită. Şi nici nu mă mir.

Mulţumiri şi felicitări celor care ne-au prilejuit întâlnirea cu Scriitoarea Ileana Vulpescu şi aşteptăm şi alte iniţiative pe măsura celei întâmplate.

Slobozia, 14 februarie 2013