Rochia violet şi ultimul tango

O poveste adevărată cu final neterminat...

Ioana Dinescu, autoare de haiku, cea care a realizat calendarul haiku 2013, a lansat câtorva prieteni o provocare: aceea de a scrie câte un haiku, inspirat de o poveste adevărată care, pe scrut, sună astfel (relatată de Ioana): 

“Fostul consilier al Ambasadei Japoniei la Bucureşti (să-i spunem „EL”) era, în particular, un dansator pasionat de dans sportiv. Cu ocazia unei recepţii la reşedinţa dânsului, am putut vedea şi atinge cu ochii şi mâinile mele un perete întreg de trofee şi medalii pe care acesta, împreună cu partenera lui, le obţinuse la diferite concursuri de dans, în decursul ultimilor 4 ani. Cu ochi strălucitori (mare lucru la un japonez!) mi-a vorbit despre această pasiune.

Ulterior, după ce EL părăsise deja ţara noastră, întâmplarea sau destinul a făcut să mă întâlnesc cu partenera lui de dans (să-i spunem „EA”), persoana lângă care – şi datorită căreia – premiile la concursurile naţionale şi internaţionale s-au ţinut lanţ. În mod sigur, regretul că o distanţă mare şi constrângeri de ordin profesional despart această pereche şi o împiedică să mai danseze, este în egală măsură resimţit de cei doi parteneri. Nici EL nu-şi poate găsi, la el acasă, aşa repede o parteneră pe măsura celei din Bucureşti, nici EA nu speră să-l poate înlocui prea curând cu cineva de talia dânsului. Tristeţe, regrete, speranţe (cam subţiri) că poate EL va obţine, din nou, o numire la ambasada din Bucureşti. Dar, mai e mult până … cândva!

Cu câteva zile înainte de plecarea lui definitivă, cei doi ar fi trebuit să evolueze într-un ultim concurs de dans sportiv. „Ultimul tango” …. la Târgu Mureș! Cu două zile înaintea concursului, când pregătirile erau în toi, „loveşte” din senin vestea că acesta nu se mai ţine (nici nu mai contează din ce motive). La aflarea veştii, dezamăgită, întristată, furioasă, EA aruncă pe podea rochia cu care urma să apară la concurs. Rochia, săraca, fără nici o vină, cade ca o floare secerată. Jalea mută a obiectelor…

Şi noi, ce treabă avem cu toate astea? Fotografia pe care o vedeţi mai jos mi-a fost trimisă de EA cu următoarea rugăminte: ar putea scrie comunitatea noastră de haijini haiku-uri la această fotografie?

„Desigur!” …. am răspuns eu în numele tuturor. Avem o poveste frumoasă, chiar dacă (deocamdată) tristă, avem o imagine originală, care ne obligă să ieşim din tiparele comode ale fotografiei de natură …. de ce nu ne-am lăsa imaginaţia să o ia cărări nebătute până acum?

Voi culege toate poemele trimise şi voi face un montaj cu ele şi cu fotografia. Acest montaj va fi trimis de către EA, LUI, în Japonia. Va fi, fără îndoială, o surpriză dulce-amăruie pentru EL, cu atât mai mult cu cât, în timp ce conversam cu dânsul la recepţia de la ambasadă, mi-am putut da seama că are o părere foarte bună despre haiku-ul românesc. A citit cu atenţie calendarul haiku, pe care i-l dusesem în dar, şi l-a comentat ca un cunoscător. E inutil, cred, să mai adaug că vorbeşte perfect româneşte.

Avem, astfel, ocazia să realizăm împreună un proiect original şi să facem o bucurie unui japonez îndrăgostit de ţara noastră, nostalgic după dansul sportiv şi partenera lui de aici, şi fin cunoscător al haiku-ului românesc.”

Ca urmare a acestei invitaţii, s-au scris 24 de haiku-uri (sau cu pretenţii de). Ele au fost montate într-un ansamblu intersant de către graficiana Constanţa Erca, acesta urmând să ia calea Japoniei, atât în format electronic, cât şi tipărit.

Mie, povestea mi-a inspirat următoarea „emanaţie”:

Acorduri stinse –

rochia încă-şi aşteaptă

ultimul tango

Iată şi răspunsul EI, pe care l-am primit prin intermediul Ioanei Dinescu, un fel de "ridicarea vălului", cum îl numeşte: 

""Doresc să vă mulțumesc pe această cale pentru imaginile deosebite, transpuse în cuvinte, inspirate de fotografia unei rochii aruncate pe podea, într-un gest de tristețe, neputință și disperare. Și pentru că odată cu publicarea haiku-urilor timpul alocat acestui ”mister” a expirat, îmi permit, cu permisiunea doamnei Ioana Dinescu, să divulg câte ceva despre identitatea personajelor.

Povestea scrisă în pași de dans de ”EL” si ”EA” a început în luna februarie a anului 2009 și s-a terminat în ianuarie 2013, după aproape 4 ani în care perechea a participat la 100 de competiții de dans sportiv în 30 de localități din România și 4 țări străine. 

Competiția la care perechea a urcat pentru prima oară pe cea mai înaltă treaptă a podiumului a avut loc la sfârșitul lunii octombrie 2009, eveniment surprins în două articole de presă apărute în Adevărul de Seară (din păcate, articolul original nu mai există pe site-ul publicației) și Jurnalul Național. 

În 2011 ”EL” a vorbit câteva cuvinte despre dans în cadrul emisiunii Garantat 100% de la TVR. În același an - și tot la TVR - cei doi au fost invitați să participe la Gala Persoanelor cu Dizabilități iar în 2012, aproape de sfârșitul poveștii, Realitatea TV le-a dedicat în exclusivitate reportajul Diplomația Dansului. 

În tot acest timp au mai existat diverse articole și interviuri, în mediul online și nu numai, printre care amintim intervul publicat în revista Flashdance după ce perechea a câștigat Cupa României doi ani consecutiv (2010 și 2011) și Dansul nu are vârstă, publicat pe blogul de psihologie sportivă al Nicoletei Tănase-Trifu (pe care cu această ocazie am descoperit-o și în ipostaza de autoare de haiku :)) Un ultim articol foarte cuprinzator despre activitatea lor ( Întotdeauna mai e loc în vârf ) a fost publicat în noiembrie 2012 de RomâniaPozitivă. 

Momentul premierii speciale pentru 100 de concursuri (și 100 de ani vârstă cumulată a ambilor parteneri!) a inclus și un dans demonstrativ, pe o melodie japoneză. De asemenea, cei care cunosc și limba japoneză, probabil vor zâmbi urmărind un vals vienezcu cuvinte amuzante (despre o rață care se plimbă la Paris), melodie pe care de obicei DJ-ul clubului o punea atunci când cei doi evoluau pe ring. 

Iar pentru că bucuria ultimului concurs împreună le-a fost refuzată, și pentru că tristețea, frustrarea și neputința erau prea greu de îndurat (nu mai era timp pentru un alt concurs, ”EL” trebuia să plece!) cei doi au decis să le transforme în ceva frumos, de dăruit altora, de Crăciun. Așa se face că ultimul lor dans a fost dedicat bătrânilor din azil, în ajunul Crăciunului.

Cam așa a fost povestea noastră. Sperăm, așa cum spunea și doamna Dinescu în prezentarea proiectului, că a fost doar un prim episod. Dar ce va mai fi, doar Dumnezeu știe. Noi avem încredere că într-o zi ne vom revedea. Și pentru că, deși partenerul meu (încă mi-e greu să-l numesc ”fostul partener”!) nu a văzut aceste rânduri, dar sunt sigură că mi s-ar fi alăturat în mulțumirile adresate acestui grup de poeți deosebiți, îmi permit să-l adaug la semnătura acestui mesaj nu doar ca”EA” și ”EL”, ci așa cum am fost cunoscuți în lumea dansului, adică

Yoshi și Elena

PS Mai multe imagini foto/video din concusuri puteți vedea pe www.tanguera.ro iar pe mine mă găsiți și pe Facebook - atât ca simplu "utilizator" cât și ca pagină."

Eu vă doresc, stimaţi Elena si Yoshi, să mai dansaţi împreună, să mai câştigaţi multe concursuri, să vă bucuraţi şi, totodată să îi bucuraţi şi pe alţii, de/ cu  această minunată artă care este dansul!