Tren fără de gară

Gânduri expirate

Îmi beau ceaiul

acesta amar

privesc printr-un ochi de fereastră

o frunză

dar n-o văd

ascult o pasăre

pe care n-o aud

gândul îmi zboară ca un Inter-City

în timp ce viaţa

mă depăşeşte

ca un accelerat

în care am vrut să urc o dată

dar şeful de tren

mi-a zis că nu mai sunt locuri

nici măcar în picioare

ce să fac? l-am întrebat

nu mă priveşte

n-ai decât să te-ntinzi pe şine

sau pe Centură

problema ta

încerc să m-adun

privesc jardiniera

în care sădisem flori

- a crescut pelin -

cineva spunea

„semăn iubire, dar culeg uitare”

şi totuşi eu scrisesem cândva

„nu e tren fără de gară”

mă credeam subtilă va să zică

şi ceaiul devine

din ce în ce mai amar...

Slobozia, ianuarie 2009