Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 13 septembrie 2014

„Înainte de magnolii”, „Întâmplări din Anul Șarpelui” și sarcofagul...

Lansare de carte la Călăraşi (20 august 2014)

Autor: Titi Damian


Am scris despre această lansare, pe scurt, AICI. Iată, acelaşi eveniment în viziunea, mult mai detaliată şi interesantă a scriitorului Titi Damian. Mulţumesc, domnule Damian!


Există în grupul nostru, supranumit Grupul de la Helis, un scriitor, de fapt un ins care nu știe să spună NU. Este F. M. Ciocea, așa cum se iscălește el, pe care mulți din grupul nostru îl consideră un împrăștiat, în sensul că amestecă genial poezia, proza, prietenia, caprele, turma de oi, livada cu pruni și caiși, pe care am văzut-o în două „momente astrale”( Stefan Zweig) ale ei – primăvara - cu parfumul florilor de cais - și toamna, cu bogăția fructelor aromate, apoi turma sa de câini care-și iubesc până la sacrificiu stăpânul, dar și pe apropiații săi: măgarul unic, desigur de decor, Marinică; bătrâna Berta, supraveghetoarea; bentul pescarilor și brațul Borcea; văcuțele cu unicul mulgător mecanic, adică stăpânul; șirele de paie, tractoarele, cazanele de tot felul; tuciul uriaș de mămăliguță cu urdă și smântână, făcălețul ce se învârtește de zor numai într-o singură parte, în sfârșit, marea sa turmă având ciobani atât de harnici, încât nu mai au timp să mai fiarbă urda care va ajunge, spre disperarea mea, în troaca pofticioșilor purceluși, ori a câinilor... Așa generozitate pentru patrupede, când mie îmi face apă-n gură o porție de urdă cu leuștean, n-am mai văzut!
            M-a luat vorba pe dinainte, căci nu despre Florin am pornit să scriu, ci despre singura persoană de sex feminin, activă, a grupului, Florentina Loredana Dalian. Aș greși dacă solidaritarea ei nu aș compara-o cu aceea a lui Florin, dar este de o altă factură: nu zice niciodată NU atunci când este vorba despre o deplasare împreună cu membrii grupului la manifestări literare dincolo de granițele județului, dar și prin toate cotloanele acestuia. Așa se face că o descoperi la Rm. Sărat, la Călărași, Constanța, Târgoviște, Roșiorii de Vede, București, Bârlad, Geoagiu, Sibiu, Brașov, Focșani, Mizil, Muscelu-Cărămănești și numai ea știe pe unde mai este ambasadoarea itinerantă a revistei noastre. Așa se face că am avut-o, numai în vara aceasta, însoțitoare de nădejde în Teleorman, unde ne-a facilitat o întâlnire extraordinară cu grupul de la Roșiorii de Vede, al cărui lider era poeta Florina Isache, apoi la Târgoviște, unde acel grup foarte sudat ne-a asimilat imediat, simțindu-ne de-ai lor de când vremea, apoi, surpriza uriașă pentru mine, prezența ei la Muscelu-Cărămănești, la acea lansare nebunească, unde ploaia a vrut încă odată să verifice coeziunea grupului. Dar Florin Ciocea, Vasile Iordache, Ion Ene, Dorina Ene și Gh. Dobre nu s-au lăsat deloc intimidați. Așadar, Florentina noastră, un om de coeziune, integrată grupului, cu opinii apreciate, dornică să promoveze spiritul nostru. Numai Opelul său știe câți km a înghițit hălăduind cu stăpâna ei prin țară, ducând departe cuvântul HELIS-ului!
            Te întrebi oare dacă este posibil să-i refuzi o invitație unde își lansează noua sa carte. Personal, nu am putut refuza ultima rugăminte, aceea de a revedea municipiul Călărași după mai bine de un sfert de secol, deși doar îmi „lingeam rănile” după „excursia” de la Muscel , după care aș fi dorit ca măcar o săptămână să mă odihnesc. Deși doar deschisesem ochii, aud în telefon vocea-i blândă, care, cu toată modestia și sinceritatea de care este în stare, mă roagă „frumoooos”, deși nu sunt obligat în niciun fel – adaugă Domnia Sa – să o însoțesc a doua zi la Călărași, unde, la rândul ei, este invitată la propria-i lansare de către Aurel Ștefanachi, editorul cărții „Înainte de magnolii”, ed. Tipo Moldova, colecția Opera Omnia, Iași, 2014, 306 p. Îmi trimisese cartea cu o dedicație mai mult decât onorantă, dar n-apucasem s-o citesc, așa că, în 8 ore a fost gata. Nu puteam refuza o așa invitație, cel puțin din sentimentul reciprocității. „Noblesse oblige” – mi-am zis. Chiar de-aș fi avut un picior în ghips, tot m-aș fi dus. Așa că, a doua zi de dimineață, m-am spălat numai cu apă rece, de Urziceni, pe față, și-am pornit-o la drum. Am ajuns la 10 fix la trecerea de pietoni de lângă hotelul ce găzduiește Facultatea din Slobozia. Întârzierea Doamnei nu a durat atât de mult cât m-aș fi așteptat, gândindu-mă la fireștile întârzieri feminine, așa că am fost transbordat în cocheta-i mașinuță, Opel, care, am observat pe drum, se supunea orbește stăpânei care o strunea, în timp ce discuțiile noastre alunecau spre numeroase teme, astfel că, depășind, ori fiind depășiți de rarele mașini de pe o șosea nou construită, am ajuns în Călărași la ora fixată, fără să-mi dau seama că, în grabă, uitasem luminile de întâlnire aprinse Fabiei mele. Intrăm în oraș după ușoare bâlbâieli pe care Loredana le repară repede, amintindu-și că a mai fost cândva pe acolo, chiar că mai are și niște rude apropiate.
Poposim la Biblioteca Județeană, un locaș vechi, dar cochet, bine întreținut și ne impresionează căldura, nu numai la propriu, cu care am fost întâmpinați: zâmbete sincere, prăjiturele, apă plată rece, cafeluța de rigoare. În capul mesei ne aștepta sobru directorul Bibliotecii, domnul Dumitru Ghiță. Prima surpriză: ne întâmpină la modul cel mai firesc, colegul nostru, Șerban Codrin, care „aterizase” mai devreme cu un tren de... Slobozia, invitat fiind de prietenul nostru comun, Ovidiu Dunăreanu, a cărui carte, „Întâmplări din Anul Șarpelui”, ed. Tipo Moldova, 2014, avea să fie și ea lansată.  Citeam pe chipul Loredanei emoția, dar și faptul că se simțea onorată de o așa companie selectă. În așteptarea celorlalți oaspeți, ies să dau o raită împrejurul bibliotecii, de parcă aș fi ieșit să-i întâmpin pe ceilalți oaspeți așteptați. Chiar în poarta instituției, ne întindem mâna, ca și cum ne-am fi cunoscut de când îi vremea: Aurel Ștefanachi – Titi Damian. Îmi dau imediat seama că sunt pe post de amfitrion ad-hoc, prezentările merg strună, dar nu-i timp de pierdut. În ultimul moment apare și Ovidiu Dunăreanu în persoană, care, cu șarmu-i și dezinvoltura-i binecunoscute, dezgheață și ultimele crispări lansând câteva glume inteligente, bine gustate, semn clar că lansările se vor desfășura sub cele mai  bune auspicii, succesul fiind asigurat, mai ales prin prezența lui,  percepută ca o sărbătoare. Câteva sute de pași până la Muzeul Județean, făcuți pe jos, îmi relevă un oraș modern, civilizat, curat, liniștit, ospitalier, cu oameni calzi, doritori de cultură, așa cum aveam să constat ceva mai târziu.
            Muzeul Județean, gazda noastră, se afla la demisolul clădirii care mai găzduia și Consiliul Județean. Sincer, rar mi-a fost dat să descopăr un muzeu atât de bine organizat și cu prezentări moderne, aerisit, bine iluminat, organizare inteligentă, rivalizând cu marile muzee din Occident. Invitații, nu prea mulți, dar de calitate, poate 30-40, civilizați, interesați, așteptând evenimentul ca pe o sărbătoare, prezentă fiind și televiziunea locală. Nu prea este timp de formalități, așa că se instalează, prezidiul: Aurel Ștefanachi, directorul bibliotecii, domnul Dumitru Ghiță și, desigur, „vinovații”: Florentina Loredana Dalian și Ovidiu Dunăreanu. Ceilalți, cuminți și nerăbdători, ne așezăm pe scaune pliante, comode. Numai Șerban Codrin nu-și găsește locul, nici la prezidiu, dar nici în sală, unde și ultimul loc s-a ocupat în ultimul moment de către un pensionar. Așa că,  statuie demnă, a rămas între prezidiu și sală, cu înfățișarea-i maiestuoasă, desigur cu nelipsita-i traistă cu învățături, sprijinind, la oboseală, masivul sarcofag roman, din piatră masivă. Aurel Ștafenachi își prezintă, cu inteligență, multele realizări ale editurii sale, colecția Opera Omnia, dar, ca să nu plictisească, s-a oprit la timp, semn că are experiența unor astfel de întâlniri. Întâlnirea era cât pe ce să se împotmolescă dacă, din public, n-aș fi îndrăznit chiar eu să vorbesc, tocmai că-i cunoșteam bine și pe Loredana și pe Ovidiu, atât operele, cât și oamenii. Ies mai în față, să mă vadă lumea, tocmai lângă Codrin, să-i țin companie. Vorbesc scurt și concis despre autori și operele lor, încadrând-o pe Loredana Dalian în cadrul mai larg al literaturii feminine contemporane, observându-i saltul firesc de la proza scurtă la romanul de analiză, iar pe Ovidiu Dunăreanu îl încadrez în tradiția autorilor fantaști din literatura contemporană, un continuator al lui Panait Istrati, Ștefan Bănulescu sau Fănuș Neagu, prin felul în care cuprinde lumea Ostrovului, situând-o într-o perpetuă pendulare între real și ireal.
            Desigur, își expune punctele de vedere și Șerban Codrin care devine „magistral”- să folosesc un cuvânt de-al lui. Mai întâi, fizic, imaginați-l la cei peste un metru și optzeci, cu traista binecunoscută, lângă un sarcofag roman din piatră, reușind să capteze atenția publicului cu un discurs despre marii săi profesori din facultate (Călinescu, Vianu etc), trecând apoi la „Odissea” lui Homer și continuând cu „Țiganiada” lui Iohann Von Buday, cum pe drept îi spune el autorului, înnobilat de împăratul Austriei.
            Interesant este că, în final, apar și câteva voci din public care, cu politețea binecunoscută, nu par să fie întrutotul de acord cu opiniile sale. Oricum, orele fiind înaintate, „contradicția” se stinge repede odată cu intervenția subtilă a Directorului bibliotecii. Urmează fireștile felicitări, dar și momentul mult așteptat, autografele. Laud acest public avizat care a băgat destul de mult mâna în buzunar să achiziționeze aceste cărți de la domnul Ștefanachi, editorul, semn că lansarea și-a atins scopul.
            Urmează partea a treia, și mai plină de „substanță”, și anume o altfel de întâlnire literară, la Chiciu, într-un decor mirific, cu Dunărea leneșă, sub un soare torid, iar ca fundal îndepărtat, malul bulgăresc. Numai că eu tocmai avusesem o criză de hipoglicemie, a trebuit să caut urgent ceva dulce într-un magazin din apropiere. Ceilalți s-au îmbarcat în cele câteva mașini, fără să bage de seamă absența mea și iată-mă-s singur-singurel în centrul Călărașilor! Mă rog la Dumnezeu să-mi răspundă Florentina, al cărei singur număr de telefon îl aveam, așa că mașina respectivă face cale întoarsă și mă recuperează.
            La Chiciu, splendoare! Pe malul stâng al Dunării, într-un restaurant situat într-un decor ca în poveste, cu albia Dunării îndemnând la poezie, să tot faci literatură, mai ales că ospătarii, dirijați de nu știu cine din spate, cu o discreție absolută, își făceau foarte bine meseria. Printre întinsele și consistentele discuții despre literatura contemporană își făceau simțite, la momentul oportun, antreul având pește marinat, icrele care cereau o tărie, apoi ciorba de pește care încă mai bătea din coadă în farfurie; urmează peștele fript, la tavă, nu-mi mai dau seama,  dar cred că și desertul a fost asortat cu mult pește. Vinul de Ostrov cu care se mândrea Ovidiu, numai l-am pus pe limbă mulți dintre noi, din motive de...poliție, a fost la înălțime, cu promisiunea acestuia că în această toamnă o să fie și mai bun, și o să ne invite chiar „la mama lui” la Ostrov, la noua sa lansare, un roman pe măsura vinului...
            A urmat partea cea mai nefericită a întâlnirii, despărțirea, lăsată cu multe pupături și promisiuni de reîntâlnire. Mai întâi ne-a părăsit Aurel Ștefanachi cu soția sa, șoferiță, având cale lungă până la Iași. Ovidiu Dunăreanu și-a reîntregit familia recuperând cățelușul doamnei, ostracizat undeva dintr-o poruncă fermă: „Oriunde, dar numai cu noi la masă nu! Dacă rămâne el, plec eu!” dictase ferm Ovidiu. Și a plecat cățelușul, nu pentru mult timp. Îl urmăream pe Ovidiu cum își ia rămas bun de la noi, cu o mare durere, apoi se îndepărtează, parcă ostenit, legănat, spre Ostrovul lui. Mi-l imaginam cum, la noapte, printre valurile argintii ale lunii, va căuta „peștoaica” aceea cu nume celest, Serena, dintr-o nuvelă de-a sa, gândindu-mă că Doamna Sa nu va fi atât de vigilentă, încât să nu-l lase să descopere o alta și mai alunecoasă, care să nu-i mai scape din brațe...
            Oameni de caracter, văzând că nu prea ne descurcăm la ieșirea din oraș, vrând parcă să fie siguri că nu ne întoarcem, gazdele ne-au condus făcând pe antemergătorii până la ieșirea din oraș, spre Slobozia, unde am ajuns, nici nu știu cât de repede, tot depănându-ne impresiile. La Slobozia mă aștepta Fabia mea având încă ochiul din dreapta aprins, de-abia pâlpâind. Noroc cu doi tineri care, crezând că scapă mai repede Slobozia de mine, mi-au dat un brânci, mașinii, nu mie, de-am ajuns într-o oră la Urziceni. Toată noaptea l-am visat pe Codrin lângă sarcofag, dar nici azi nu știu ce s-a întâmplat cu el la Chiciu. Cu noi n-a venit...



                                                                    TITI DAMIAN
Urziceni, 13 septembrie 2014

2 comentarii:

  1. Eiii, foarte frumos! Vezi?! Tot ceea ce avem... ramane...in suflet, in gand...Felicitari si multumesc d-lui Damian pentru detalii si pentru gandurile frumoase...

    RăspundețiȘtergere
  2. I-am transmis, Florina, domnului Damian. Aşa este, păstrăm cu drag acele amintiri de la Roşiori, îmi aduc aminte că se face anul de când am pus-o la cale doar aşa, în principiu...
    Mulţumesc şi eu pentru prezenţă şi nu numai!

    RăspundețiȘtergere