Scrisori netrimise (14)

Ce-i omul? Mai bine zis, ce rămâne?

Lăcrămioară, de două zile stau în casă, cu o durere de spate sâcâitoare. S-ar zice că mă doare-n spate. (Eh, bine-ar fi! Bine-ar fi să nu le mai pun pe toate la inimă). Battista mi-a zis să nu mă prezint la spital în halul ăsta, să nu-i deprim pacienţii. Au ăştia o grijă teribilă de sănătatea lor mintală! I-am spus că pot face faţă îndatoririlor mele şi aşa, chiar dacă strângând din dinţi. Dar el zice că, în spital, măcar personalul medical trebuie să arate ca şi cum ar plesni de sănătate. Nimeni n-are voie să se prezinte în faţa pacienţilor nici măcar cu o grimasă. Trebuie să fii zâmbitor, bine-dispus, să te poţi dedica trup şi suflet celor atinşi de boală. Eu sunt de părere că n-ar strica, inclusiv moralului pacienţilor, ca, din când în când, aceştia să constate că medicii şi asistenţii sunt şi ei oameni, cu durerile şi problemele lor. Mi se pare mai deprimant, pentru un bolnav, să vadă în jur numai oameni fără griji. Omul se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa. Uneori am senzaţia că societatea ne vrea nişte roboţi: zâmbeşti la comandă, suferi „în direct”, dacă asta dă bine, iubeşti între ore fixe, aşa cum iei masa la ore fixe. Nu mă pot adapta acestui mod de viaţă şi opun cât de multă rezistenţă posibil. De data aceasta, însă, n-am avut nicio şansă, şeful a fost categoric. Astfel că mă văd nevoit să rămân izolat între pereţi, cel puţin o vreme. Statul ăsta în casă de unul singur mă cam deprimă. Mergând la serviciu, confruntându-mă  cu problemele altora, reuşesc să-mi fentez propriile probleme. Când vin acasă frânt de oboseală, numai de stat cu ochii pe pereţi şi filozofat nu-mi arde. Dar aşa... Aşa ajung să-mi pun întrebări de genul „Ce rămâne?”. Citisem cândva, nu mai ştiu unde, că „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mi-a plăcut mult cum sună, dar n-am stat să meditez niciodată asupra acestui enunţ. Dar iată că a venit şi ziua aceea. M-am tot gândit ce ar putea să rămână din ceea ce dăruim. În niciun caz lucruri care ţin de registrul material. O casă, cât ar fi ea de rezistentă, tot se dărâmă la un moment dat. O maşină, oricât de fiabilă, tot la fiare vechi ajunge. Banii zboară, de multe ori fără să ştii pe ce. Bijuteriile? Să fim serioşi! La ce ne folosesc? Atunci ce rămâne? Şi de ce-mi plăcuse atât de mult enunţul amintit? E limpede că „ceea ce am dăruit” se referă la frânturile din sufletul nostru pe care le-am oferit în diverse contexte, cu diferite ocazii unora şi altora. Acele frânturi imateriale, invizibile, dar atât de lesne sesizabile, care au interacţionat cu sufletul altora, lăsând urme imposibil de şters. Exemplul care-mi vine în minte acum este Domnul Profesor.

          Când eram în clasa a opta, puţin înainte să dăm examenul de admitere la liceu, ne-a murit profesorul de matematică. Nu-ţi pot spune ce durere ne-a lovit pe toţi, iar pentru mine (dar sunt convins că şi pentru ceilalţi) a fost ca şi cum – chiar dacă pare un clişeu – a murit o parte din mine. Greu explicabilă această reacţie. Îmi mai muriseră până atunci unchi, mătuşi, chiar şi un coleg de clasă, dar, cu excepţia morţii mamei, n-am mai simţit o durere atât de mare ca la moartea Profesorului. Toţi elevii lui au suferit enorm. Mă gândesc că, în general, profesorii de matematică nu sunt prea iubiţi. Şi nici nu-i greu de înţeles de ce. De regulă, dascălul se asociază cu materia pe care o predă, iar matematica – să fim sinceri! – această ştiinţă abstractă care-ţi dă dureri de cap şi dorinţă de a escalada pereţii, nu-i deloc o materie îndrăgită de elevi, excepţie făcând numai câţiva împătimiţi care par mai degrabă „plecaţi”. Dar imaginează-ţi o clasă de elevi (vorbesc de a mea) în care toţi – fie că se pricepeau, fie că nu – voiau să ajungă matematicieni.

Mă întreb câţi şi-or fi împlinit visul. Profesorul de matematică a luat cu el până şi visurile noastre de adolescenţi cărora abia începuse să le mijească mustaţa. Ne-a lăsat mai săraci de-o parte din suflet pentru că, de fapt, ne dăruise iubire, înainte de matematică şi de orice altceva.

Avea un obicei de la care nu s-a abătut decât o singură dată: imediat ce se termina ora, după ce ne dădea tema pentru acasă, arunca creta în suportul de la tablă, se scutura de praful de  pe mâini şi rotea ochii prin clasă, adresându-ne întrebarea pe care atât de bine o cunoşteam: „Unde-i mingea?”. Era ca un ritual. Ne buluceam toţi spre ieşire şi năvăleam direct pe terenul de volei, unde jucam cât ţinea pauza. Asta făcea cu toate clasele după ora de matematică. Omul ăsta n-avea pauze, nu dădea prin cancelarie nici cât să schimbe catalogul, trimitea cîte un elev să i-l ducă şi să i-l aducă. Intra la ore, făcea matematică şi în toate pauzele juca volei cu elevii. Se mai întâmpla să ne uităm rigla sau echerul acasă, dar mingea niciodată. Această amintire, a jocului de volei de după ora de matematică, este cea mai frumoasă pe care o păstrez din copilăria mea şi cea mai frumoasă amintire legată de şcoală. Jocul în sine nu era important. Nimeni nu ne-ar fi oprit să jucăm volei la ora de sport, în recreaţii sau în timpul liber. Dar cele zece minute de după ora de matematică făceau cât zece zile de jucat în continuu. Nu voleiul ne bucura, ci faptul că Domnul Profesor juca împreună cu noi. Că se făcea egalul nostru, mai luând şi câte-o minge-n faţă, nemaiinterpunând catedra între noi şi el.

Mie mi-a fost şi diriginte. Am învăţat de la el de toate, până şi literatură (îl adora pe Caragiale şi ni-l cita ori de câte ori se ivea ocazia; pe Marin Preda, redându-ne dialogurile care-i plăcuseră la nebunie din „Moromeţii”; pe Coşbuc, din care ne recita. Să-ţi mai spun că pe aceştia trei şi eu i-am îndrăgit cel mai mult? Profesoara de română s-ar supăra dacă ar şti că de la ea n-am învăţat atâta literatură). Ne-a învăţat şi religie, chiar dacă, la vremea aceea, era interzisă în şcoală; era tobă de teologie, citise foarte mult şi nu se temea să pronunţe numele lui Dumnezeu în şcoală, pe vremea când alţii se temeau până şi de umbra lor. Uneori ne spunea, zâmbind, că, probabil, dacă nu şi-ar fi ales matematica, s-ar fi făcut preot.

O singură dată ne-a pedepsit – mai trebuie să-ţi spun cum? – pentru că-i pusesem un şarpe sub catedră profesoarei de biologie. Am aflat de la femeia de serviciu că, atunci când „victima” îl oprise pe hol să ne reclame, mai întâi a râs de s-au zguduit geamurile, după care, străduindu-se cu greu să fie serios, i-a dat asigurări că ne va pedepsi el ca la carte, dar că o roagă să nu ţină supărare pe noi şi să ne ierte. A plusat chiar, spunându-i să-i ceară lui orice, numai să ne lase pe noi în pace. Şi ea, profitând de ocazie, i-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât o noapte de dragoste împreună. La care el, serios, dar cu râsul stând gata să izbucnească, i-a replicat: „Se pare că şarpele pe care vi l-au adus este chiar cel din Grădina Edenului”. Tolomaca i-a răspuns înţepată că ea ştie prea bine clasificarea şerpilor, că doar e licenţiată-n biologie, şi-n niciun caz şarpele-ăla de care zice el nu se află în tratatele pe care le studiase. Şi-apoi, ce mai contează din ce grădină l-au luat; gestul este incalificabil şi trebuie musai pedepsit. Profesorul n-a mai rezistat unei asemenea comicării şi i-a şoptit femeii de serviciu: „Tanti Victoriţa, dă-mi voie să intru în debaraua cu mături, că-mi vine un râs de nu mai pot să-l ţin!”.

Dar ne-a pedepsit, într-adevăr. La următoarea oră de matematică, n-a suflat o vorbă despre incident, însă la pauză a fost singura dată când n-a mai întrebat „Unde-i mingea?”. Am fost în doliu, ce mai! Credeam că ne-am lins pe bot de joacă pentru totdeauna. Dar a doua zi n-a mai rezistat. Cu cinci minute înainte de pauză, a azvârlit creta, ne-a studiat cu dragoste părintească şi ne-a „certat”: „Măi loazelor şi obrăznicături care sunteţi, ce v-a apucat cu şarpele-ăla? N-aţi găsit şi voi un animal mai frumos? Nu ştiţi voi cât de frumos e leopardul?”. Şi, fiindcă noi nu îndrăzneam să râdem, a dat el tonul. Ne-a luat o mare piatră de pe inimă. L-am iubit atunci mai mult ca oricând, dacă se poate spune asta, căci dragostea nu prea cunoaşte unităţi de măsură. Apoi a continuat: „Să nu mai faceţi asta niciodată, că mă omorâţi! M-a durut sufletul că n-am jucat ieri volei cu voi. Când am părăsit clasa, m-am simţit ca un tată care-şi lasă copiii în gară şi se urcă în tren. Bă, voi aţi înţeles? Şi ce staţi şi vă uitaţi la mine? Scoateţi o dată mingea-aia, că i-o fi de când stă degeaba!”

Aşa era Domnul Profesor. Nici acum, după atâţia ani, nu-mi pot stăpâni lacrimile când mi-l amintesc. Şi-mi amintesc de ziua în care cortegiul a trecut ca o pasăre neagră, uriaşă, purtându-l pentru ultima dată prin faţa şcolii, prin dreptul terenului de volei. Ne-am luat la revedere de la el înşiraţi de-a lungul şoselei, cu câte o floare şi-o lumânare aprinsă în mâini, plângând cu vorbe, ca un cor de bocitoare. La fileu, agăţaserăm o minge şi-un doliu care se zbătea animat de vânt, cum se zbăteau inimile în trupurile noastre firave şi sufletele care iubiseră atât de mult marele lui Suflet.

          Matematica am uitat-o demult. Volei n-am mai jucat de atunci. Dar când mă gândesc la Domnul Profesor, îmi vine să-i spun tată. O parte din el a rămas în mine pentru totdeauna. Acesta este înţelesul lui „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit şi nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.