Cumpăna

Cumpăna. De parcă satul ăsta şi-ar fi revărsat semnificaţia onomastică şi asupra vieţii lui. Ca o cumpănă-i fusese, până acum, destinul. Stătuse mereu în cumpănă, să facă aia sau ailaltă, să plece şi el, să rămână… Tot neputând să ia o decizie, rămăsese. Singurul locuitor din sat. Cum ajunsese la asta? Ce plin de viaţă era locul acesta cândva!

Simion era încă tânăr, sau aşa cel puţin se simţea, la cei cincizeci de ani de-abia împliniţi. Ce să faci şi cu tinereţea? Când ai cu cine te bucura, mai merge, dar aşa? Şi totuşi, parcă n-ar fi bine nici să nu te poţi da jos din pat, să nu poţi căra apa de la aproape un kilometru, să nu poţi cosi în jur.

          Arşiţa era-n toi şi-l alungase mai sus în deal, la umbra gutuiului. Încovoiat, bătrân, părăsit şi el de roadă, dar tot mai făcea umbră pământului. Şi nu degeaba. De-aici, de mai sus, vedea mult şi departe de jur împrejur. Şi locul în care, cândva, se ţinea hora, de unde are doar amintiri de copil. Au venit comuniştii şi s-a terminat cu horele. Locul acestora fusese luat de şedinţele de partid, acolo, pe locul fostului CAP. Tot un fel de hore şi alea, dar cu alţi lăutari. Trebuia să joci după cum îţi cântă. Secretara cu propaganda, una, Corina, bătea cu pumnul în masă de parcă-o făcuse mă-sa bătător de covoare. „Să îndeplinim planul, tovarăşi!” I-a arătat el plan şi mai ales cum se îndeplineşte. Se tot lua de el, că era tânăr, frumuşel şi oacheş. Chit că era mai bătrână ca el cu vreo 10 ani, a pândit-o o dată pe drumul morii, pe unde ştia că trece singură cu şareta, i-a ieşit înainte, i-a-mpiedicat calul, a trântit-o jos şi i-a dat o mostră de abnegaţie în întrecerea socialistă. Părea că atât aşteaptă, codoaşa. Dar, prefăcută, după ce oftase de mama focului sub el, l-a ameninţat că-l spune lui bărbatu-său. I-a tăiat elanul cu vreo două dosuri de palmă, a scuipat în lături, în timp ce-şi încheia şliţul şi dus a fost. Nu-l iertase niciodată. Nu pentru că se înscrisese la sol în întrecerea socialistă, nici că-i şterpelise palmele alea două cu năduf, da’ fiindcă nu mai recidivase, de parc-ar fi murit în el simţul patriotic. Simion îşi savura mărunta victorie asupra comunismului. Simţea cum tovarăşa se perpeleşte când îl vede, cum o arde căutătura lui neagră şi privirea şireată, cu zâmbetul abia ghicit pe sub mustaţa care-l făcea să pară şi mai frumos, şi mai bărbat, cum se bâlbâia şi-şi pierdea cuvintele-alea de lemn pe care o-nvăţaseră partidul ca pe un papagal, după ce, mai întâi, îi spălase creierul, chit că n-avusese ce să spele prea mult. Da’ el nimic. Atât fusese, cât să crape fierea-n organul de partid şi de stat. În rest, sila aceea de după nu-l părăsise nici acum.

          Altfel, o iubea pe Graziella, fiica învăţătorului. Ştia că nu-i de nasul lui, el, un ţăran sadea, fără mare pricepere la carte, greoi, ea uşoară ca fulgul, frumoasă, educată. Ce taine să fi avut cu unul ca el? Da’ ce, parcă iubirea alege? Ştie asta de diferenţe de vârstă, de statut social sau marital, de frumuseţe, de urâţenie? Graziellei nici măcar n-avea curaj să i-o spună. O singură dată-i dăduse de-nţeles, dar nu era sigur că ea pricepuse. Fusese atunci când veniseră ăia de la judeţ şi-l umiliseră pe domnu’ învăţător la el în curte, cu tot felul de injurii şi ameninţări. Nu prea pricepuse el despre ce-i vorba, ceva cu un manuscris care strica imaginea noii orânduiri. Dar parcă ce conta? Sărise gardul fără să-l atingă şi ştersese cu ăia bătătura pe jos, aşa la grămadă, făcuţi mănunchi. Avusese timp s-arunce doar o privire spre Graziella, cât să-i dea curaj şi cât să nu şi-o mai scoată din amintiri cum tremura speriată, înfăşurată în şalul ei roşu. Şi-ar fi dat Simion pentru asta şi viaţa, că şi-aşa, la ce mare lucru-i folosea? Dar nu ştie nici în ziua de azi dacă ea pricepuse atunci că el Simion, care nu era chiar prost şi mai ştia să-şi păzească şi pielea, nu şi-ar fi riscat securitatea pentru nimic în lume dacă nu era ea. Se măritase la oraş Graziella, ajunsese preoteasă, protopopeasă, cum s-o fi zicând. O mai văzuse o dată de-atunci, grasă, în rând cu alte femei, cu lumina stinsă sub genele negre, cu părul tăiat, îmbrăcată-n culori cenuşii. Închisese ochii în faţa imaginii, să n-o mai vadă aşa, s-o aibă în ochi aşa cum o ştia, firavă, înfăşurată în şalul roşu, cu părul lung, negru, bătându-i mijlocul, cu ochii miraţi, de-un albastru limpede ca floarea de cicoare. Aşa o voia, aşa o purtase pe braţe-n imaginaţie de-atâtea ori şi o iubise cum numai el ştie. Ce folos?

Atunci când îl salvase pe învăţător, atunci ar fi fost momentul să prindă curaj să i-o ceară. N-a-ndrăznit. Cam mare-ar fi fost îndrăzneala. Tot aşa, stătuse în cumpănă, cum stătuse el toată viaţa, cum stă şi-acum. Mura, căţeluşa roşcată, i se gudura la picioare şi începu să-l lingă pe faţă. Ce spui, fetiţă, poate-ar trebui să plecăm şi noi? E grea singurătate-asta, e-un iad să nu vezi ţipenie de om cu lunile şi-atunci când îi vezi să nu-i mai recunoşti. Am rămas singuri în satul ăsta, nimeni nu mai vrea să locuiască aici. Dar cum să pleci, cum să pleci, când nu te lasă amintirile?

          Îl prinse seara încurcat între amintiri. Mâine va fi o altă zi, la fel ca şi asta, care-l va enerva cu monotonia ei, cu repetitivitatea ei; să plece? Şi unde să se ducă? De parcă în alte părţi zilele nu s-ar repeta, viaţa n-ar fi la fel de fără culoare când e să nu fie… Şi-apoi, cui să lase toate astea? În valea dintre dealuri era rostul lui, tinereţea lui, bucuria şi suferinţa, copilăria… Şi Graziella, de-ar fi fost vreodată să-l caute, aşa, cine ştie din ce motiv, unde avea să-l găsească? Cum să pleci aşa şi să nu laşi în urmă nimic, nici măcar o adresă?

           

Slobozia, 10 septembrie 2015