Prima zi de şcoală

Fiindcă ieri a început şcoala, un text mai vechi, spre aducere aminte a unor vremuri de altădată...

- Bunico, îţi mai aduci aminte prima zi de şcoală?

Are optzeci de ani; nu mă aştept să-şi amintească. Dar tare mult aş vrea.

- Eeei, mamă, cum aş putea s-o uit!?

- A fost aşa frumos?

- Stai să vezi frumuseţe! Mă gătise şi pe mine mămica, cu ce-a dat Dumnezeu – că nu prea aveam de niciunele, îmi făcuse trăistuţă (acuma-s fel şi fel de ghiozdane; p-atunci, care-avea o traistă de urzicuţă – aşa-i zicea la materialu-ăla – era ajuns). Eram mândră foc, ce mai! Mergeam ţeapănă, cu mâinile departe de corp, să nu mă şifonez.

În curtea şcolii, printre copii, era şi-o vlăjgancă – una dintr-a patra. Io nu mai văzusem namilă ca ea pân-atunci, am zis că-i vreo învăţătoare. Îmi zice aia: „Joiţo (nu-ş’ de unde mă cunoştea), ce haine frumoase ai! Să le stăpâneşti sănătoasă!”. Io m-am bâlbâit toată – niţel de mirare, oleacă de emoţie – şi, cum mă-nvăţase mămica de-acasă („să spui săru’mâna la toată lumea!”), unde-am văzut-o mare-aşa, numa’ ce mă trezesc zicându-i ăleia „săru’mâna”. Au râs toţi copiii... parcă şi-acu muşcă râsu-ăla din mine.

Am lăsat, ruşinată, capu-n jos şi-am rupt-o la fugă, înapoi spre casă. M-am oprit drept la mămica-n braţe şi i-am zis că nu-mi mai treb’e şcoală. Chit că atâta mă bucurasem că m-a trimis.

- Cum te-a convins să te întorci?

- Ha! Era ceva de care mi-era mai frică decât de vlăjgancă: vaca. Aş fi făcut orice ca să scap de dusu’ ăleia la câmp. Ce i-am mai slugărit p-alde frate-miu! Eram în stare să-i spăl şi pă picioare, numa’ să se ducă ei. Aşa că mămica m-a ameninţat că mă trimite cu vaca dacă nu mă-ntorc la şcoală. M-am dus, ce era să fac? Nu mă-ntreba cu ce inimă. Ăia,-ntre timp, uitaseră, da’ io tot muream de necaz şi-mi ziceam c-o să râză de mine. Numa’ vlăjganca a râs. Şi-atunci am făcut-o şi mai de oaie – i-am zis: „Ce-ai, bre, cu mine?”. Nu ştiu de ce nu puteam să crez că şi aia-i tot copil, ca şi noi. Şi pun’te iar ăia pă râs! Da’ n-am mai fugit. Dintr-o dată, mi-a venit şi mie să râz cu ei.

Da’ n-am uitat, nici acu’ n-am uitat...

- Mai deştept tac-tu mare. Ăla nici nu s-a dus în prima zi la şcoală. A plecat de-acasă zicând că se duce, a repezit traista-n nişte tufe de liliac şi dus a fost. La gârlă. Că la şcoală i-a fost ruşine să meargă desculţ. Că erau opt fraţi şi n-aveau decât patru perechi de pantofi. Care să scula primu’, ăla să-ncălţa. Adică ce zic io pantofi? Gumari. Dacă nu cumva chiar opinci. Şi-uite-aşa, azi la gârlă, mâine la gârlă... pân’ l-a prins tac-su şi i-a tras o chelfăneală de zile mari.

Ei, mamă, ce vremuri! Da’, aşa amărâţi cum eram, făceam şi carte – bruma-aia care-a fost -  râneam şi-n grajd, culegeam şi porumbu’. Şi să vezi parascovenie – mai aveam timp să ne şi jucăm.Voi ce-nvăţaţi acuma la şcoală?

- De toate.

- Îhmmm. D-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău.

Râde, cu ochii la pantofii înşiraţi în hol:

- Da’ bine, barem, că ne-am încălţat. Va să zică... s’tem mai încălţaţi ca-nainte...

Slobozia, septembrie 2007

(Din volumul "Aceeaşi lună peste sat")

Pictură de Vladimir Volegov