Ioana Marin - o profesionistă a muzicii populare
Născută la Biţina, judeţul Ialomiţa, chiar dacă actualmente locuieşte în Bucureşti, Ioana Marin nu a uitat niciodată de unde a plecat. Este un om deosebit de modest, poate prea modest, raportat la talentul pe care îl are şi la rigoarea profesionistă cu care abordează folclorul. Repertoriul ei este autentic şi cules din zona noastră, ialomiţeană, iar calităţile sale interpretative au fost recunoscute prin numeroase premii la concursuri de gen. Prima dată am ascultat-o la Oraşul de Floci în 2012, cu ocazia Festivalului "La Casa Tudorii". Nu ştiu exact ce făceam în momentul când a început să cânte, dar îmi amintesc că m-am oprit în loc, apoi m-am dus cât mai aproape să o ascult. Ulterior, ne-am împrietenit, ne-am revăzut la Muzeul Judeţean Ialomiţa, am mers împreună (şi cu alţi helisieni) la Râmnicu Vâlcea, la un eveniment cultural (pictură, muzică, literatură) dedicat Patimilor Domnului şi, recent, ne-am revăzut la Casa Tudorii unde a cântat din nou. Am cele două CD-uri ale sale şi le tot ascult în maşină. Şi nu contenesc să mă întreb: de ce o astfel de comoară a muzicii populare româneşti stă ascunsă ochilor noştri şi urechilor noastre? Televiziunile de profil promovează tot soiul de neaveniţi care îşi plătesc apariţiile, indivizi şi individe care behăie, nu cântă (iertare, n-or fi toţi, dar eu nu mai am răbdare să urmăresc toate scursurile de emisiuni care se promovează. Cinste cui a inventat telecomanda!). Întrebând-o pe Ioana de ce nu apare mai des la radio şi TV mi-a spus un lucru incredibil: că trebuie să plătească. Aşa am ajuns? Înţeleg să plătească behăiţii, dar un astfel de profesionist ar trebui plătit şi răsplătit, deşi ştiu că ea s-ar duce şi neplătită, numai de dragul artei sale şi pentru a o împărtăşi altora. Oricum, felicitări Ioanei pentru demnitatea cu care serveşte muzica populară, pentru refuzul de a practica prostituţia culturală, numai pentru a se face cunoscută!
O puteţi asculta mai jos, în două înregistrări ale dispărutei, dacă nu mă înşel, televiziuni TVRM.
Dincolo de cuvinte, ne bucurăm că Ioana Marin este ialomiţeancă, este prietena Asociaţiei Culturale "Helis" şi nu-şi pregetă să facă drumul de la Bucureşti ori de câte ori este solicitată.
Felicitări, Ioana!
Florentina: Cică în Islanda, tot al zecelea locuitor este scriitor profesionist. Are salariu, trăieşte din scris, cum ar veni, adică aşa cum în România nu trăiesc decât Mircea Cărtărescu şi încă doi-trei oropsiţi ca el. Ori, mai punem şi ce spui tu, maneliştii care ne bagă, cu de-a sila, în urechi, tot felul de găinaţuri muzicale. În timpul ăsta, interprete, ca cea pe care o dai tu aici (Ioana Marin: ce glas de mierlă cântătoare!), nu au acces la publicul, care ar merita asta. Ei, dar ferice de scriitorii islandezi. La poalele vulcanului de cenuşă groasă... Să tot scrii. Iar guvernul să prindă în buget an de an salariile domnilor scriitori!... Iar noi, scriem, dăm cărţi după cărţi, le citim şi pe ale confraţilor, scriem zilnic despre ele, ţinem bloguri cu atâta patos şi, nimeni nu ne ia în seamă. Românii trag cu ochiul la behăiala marinerului şi giumbuşlucurile primministrelului Arici-Pogonici-Pontici, şi se retrag în „debaralele” lor de acasă. Hibernează ca urşii. Doamne, până unde s-a ajuns?
RăspundețiȘtergereP.S. Ferice de voi, cu cele petrecute (aflate din relatările tale) la Casa Tudorii. Nu că suntem la mare depărtare, n-am putut veni, dar albinele mele, tratamentul început, mă cerea în altă parte.
Da, am citit şi eu basmul (adevărat) cu scriitorii islandezi. Ei, dar noi trăim în România şi trebuie să ne urmăm destinul. Scriem/ cântăm/ pictăm pentru că altfel nu putem. Sau am putea, însă viaţa ni s-ar părea mult mai cenuşie. Dacă cineva v-ar plăti (bine!) ca să vă lăsaţi de scris (la noi, doar asta s-ar putea întâmpla), v-aţi lăsa? Nu cred. Eu nu! Aşa că... mergem înainte.
RăspundețiȘtergereCineva se mira deunăzi (persoană importantă, nu spui cine) când m-a văzut printre combine şi tractoare la o expoziţie unde reprezentam firma la care lucrez. Un alt cineva m-a întrebat de-a dreptul: e adevărat ce am auzit, că lucrezi şi în mediul privat? Nu ştiu din ce îşi imaginau oamenii aceştia că îmi permit să locuiesc într-o casă, nu într-un copac, să folosesc o maşină, să îmi ţin copilul la facultate, etc. Din două una: ori au crezut că trăiesc din scris (ha, ha!), ori... că aplic alte metode mult folosite în zilele noastre. Asta e, domnule Cicu, şi dvs. vă duceţi la hărnicuţele de albine, pe lângă ce alte treburi mai faceţi, şi albinuţele lucrează pentru alţii. Până la urmă, cred că mie chiar nu mi-ar fi plăcut să fiu un trântor care stă la umbră şi scrie, în timp ce statul îl plăteşte la greu. În plus, aş fi simţit că libertatea mi-e îngrădită cumva. Când cineva te plăteşte să scrii, îţi poate cere (cel puţin teoretic) şi ce/ cum să scrii. Asta nu înseamnă că nu mi-aş dori ca scriitorul (artiştii, în general) să se bucure de o recunoaştere mai largă. Pe mine cel mai mult mă doare propagarea inculturii în defavoarea adevăratei culturi, faptul că ne creştem copiii într-un mediu toxic pentru minte şi suflet. Noi nu contăm. Dar şi aici putem opune rezistenţă, fiecare în locul unde se află şi cu puţinul lui. Până la urmă, lucrurile trebuie să se separe.
Vă mulţumesc de prezenţă şi cuvinte!
Da, ar trebui să se separe, ori, aşa e firesc. Numai că, vezi tu, pe un anumit blog (poţi verifica) am fost atât de sincer, că mi-am atras riposta, şi a cititorilor, dar şi a persoanei cu care nu eram pe aceeaşi lungime de undă. A trebuit să revin, să fiu mai diplomatic... Oare era necesar, într-o lume normală? Am fost "tăios", într-o discuţie avută, chiar aici, pe blogul tău, şi cu tine. Nu te-ai manifestat, deloc, "lovită" în orgoliu, ceea ce mi-a plăcut, în mod deosebit. Nu de alta, dar, am scris, odată, o cronică la o carte, nu prea măgulitoare, ba chiar cu ironie ascunsă (credeam eu), însă am fost somat să scot cronica despre cartea lui, din acea carte a mea: "La temelia cetăţii". N-am făcut-o. M-am trezit cu un text, circulă pe internet; cum că aş fi cel care spală ciorapii scriitorilor, scriind despre ei. Multe mai suportă hârtia, doamne Dumnezeule! Apropo: mi-a fost prezentată o listă cu premiile date la concursul ţinut la Mizil. Nu figurai cu premiul I la proză. Am fost uimit, văzând pe blogul tău, diploma. Deci, lucrurile nu stăteau aşa cum erau prezentate pe acel email. Am cerut, de la amicul meu, emailul acelui prim anunţ. Abia aştept să văd cine manevrează această farsă, prost făcută, cândva. P.S. Ca să vezi cam ce suntem: intră pe (marinifrim.wordpress.com) şi, la interviul Marilena Lică-Masala, la comentarii, vei vedea că am dreptate. Despre emailul cu anunţul de la Mizil: aştept de la amicul meu, proba pe care am văzut-o eu, arătată de el, direct pe calculatorul lui.
RăspundețiȘtergereDin păcate, se întâmplă şi astfel de lucruri care chiar nu ar trebui să existe (vorbesc de jignirile aduse unora de către alţii). Eu încerc, atât cât îmi este cu putinţă, să mă ţin departe de astfel de dispute care nu fac decât să îmi fure energia.
RăspundețiȘtergereCât despre premiul de la Mizil, nu ştiu cine şi ce listă a dat. Eu mi-am luat diploma, banii şi florile. Iar în lista pe care am primit-o eu, aşa figuram - cu premiul I la proză, cum am fost anunţată şi la festivitate. Restul nu mă interesează. Cine are timp şi chef de farse, înseamnă că nu are altceva mai bun de făcut. Eu am foarte, foarte multe lucruri bune pe care vreau să le fac şi mă concentrez asupra lor. Fiecare face cât poate şi cât îl duce mintea.
Cât despre orgoliu, pe mine nu mă răneşte adevărul, ci minciuna. Dovadă că şi eu sunt unul dintre cei care şi-au mai atras diferite reacţii din pricina unor adevăruri spuse pe şleau. Tot încerc să mă educ să nu mai spun lucrurilor pe nume, zicându-mi că nimeni nu are nevoie de aşa ceva, că oamenii chiar îşi doresc să fie minţiţi. Dar nu-mi reuşeşte mereu:)
Să auzim de bine!