Convorbiri la Centrul „Eminescu”

Bârlad, 05 septembrie 2015

Jurnal de risipită - 23

Pentru a treia oară în Bârlad, de data aceasta pentru un dialog public pe teme literare și în jurul cărții „A unsprezecea poruncă”, ediția a doua, 2014, ed. Eikon. Casa Roșie - la fel de primitoare ca și până acum, oamenii, așișderea. Organizator și moderator: bibliotecar Geta Modiga, cea care a lansat cele mai multe întrebări. Evident, au luat parte la discuții și persoanele din public, exprimând idei, adresând întrebări, comentând răspunsuri...

          Profesoara Lăcrămioara Ivan (voce) și eleva Ada Rotaru (chitară) au prezentat un moment muzical, căruia m-am alăturat, că nu m-am putut abține. Lăcrămioara Ivan și Geta Modiga au recitat din poeziile mele. Am citit și eu una în premieră la Bârlad. Mulțumiri tuturor celor care s-au străduit, dar și publicului care m-a suportat! 

          O parte din întrebările adresate, din câte îmi amintesc:

          Cu ce gânduri am revenit la Bârlad?

          Cu gânduri bune, altfel n-aș fi revenit. Mi-am câștigat acolo doi-trei cititori cum și-ar dori orice autor să aibă. Și prin ei, și pe alții.

          Ce părere am despre olimpiada de lectură?

          Nu știu în ce constă aceasta, dar orice idee care incită la lectură e bine-venită. Totuși mă-ntreb: cine și cum ar putea să te învețe să simți, să citești o carte, să rezonezi, să empatizezi?

          De ce cred eu că „uneori plecările-s mai crude ca moartea”.

          De-aia! Moartea e o certitudine. Plecările lasă o poartă întredeschisă. Și o mie de întrebări. Desigur, doar uneori...

          Dacă aș accepta o întâlnire literară (lansare de carte) într-un spațiu neconvențional.

          Desigur. Cu minima condiție de  a nu fi deranjați de zgomote de motoare de mașini tunate, manele și alte... belele.

          Cum percep lipsa de solidaritate din tagma scriitoricească.

          Mă doare. Orice lipsă de solidaritate mă doare. Și nici n-o înțeleg. În fond, e loc pentru toți.

          Într-un timp în care se scrie mult și nu întotdeauna bun, cum cred că se vor discerne până la urmă valorile?

          Numai Dumnezeu știe! Dar, până la Dumnezeu, am putea face și noi, oamenii, ceva. Am putea fi sinceri. Pe de o parte, criticii care ar trebui să facă recenzii sincere, fără să țină seama de prietenii și alte criterii decât valoarea literară; pe de altă parte, cititorii. Mulți autori cu scriitură slabă cred că au scris capodopere, pentru că nimeni nu le spune adevărul, de teama de a nu jigni sau supăra. Și sigur, și editurile ar trebui să aplice niște filtre mai severe. Mult mai severe.

          Ce părere am de legea care interzice anumiți autori pe considerentul că au avut  adeziuni legionare etc.

          O cretinărie, o încălcare grosolană a drepturilor omului, a dreptului la exprimare, la cultură etc. Am mai trăit asta cândva, nu? Și unde ne-a dus? Cum să interzici capodopere literare? Ce conteaza etnia sau culoarea politică a autorului lor? Când citesc, mă interesează opera. Aici m-am ambalat rău. Mie nu-mi va interzice nimeni să-l citesc sau să-l citez pe Eliade, pe Vasile Voiculescu, pe Petre Țuțea, pe părintele Arsenie Papacioc și pe alți corifei, doar pentru că o masă de imbecili au emanat din puțul negândirii, au elaborat și promulgat o lege absurdă. Cineva din sală spune - și are dreptate! - că încălcarea legii nu e o soluție, ci lobby pentru abrogarea ei. Tăcerea și lipsa de reacție au făcut ca poporul acesta să ajungă o masă de manevră care să servească intereselor obscure ale unora și altora. A fost distrusă cândva o elită, cum țara asta poate nu va mai avea. Niște dobitoci au crezut că exterminând oameni, vor șterge și urma lăsată de aceștia. Acum, vin alții, să șteargă orice urmă. Trăim sub o dictatură odioasă în plină așa-zisă democrație. Prefer dictatura cu cărțile pe masă, uneia ambalate în mătase care miroase-a rahat (A nu se interpreta că prefer dictatura!).

          Mi-am amintit acum că piesa de teatru „Steaua fără nume” a fost publicată și jucată inițial sub numele altui autor, întrucât Mihail Sebastian, fiind evreu, era interzis. „Steaua fără nume” e una din cele mai mari capodopere ale dramaturgiei universale. Să privezi omenirea de ea, numai pentru că autorul ei purta un stigmat? Sau să bagi autorul sub preș, susținând că piesa e scrisă de nea Gică de la sculărie, chit că nea Gică n-are nicio „pată”?

          Eu tot mai cred că legea asta e o glumă. Una macabră, ce-i drept.

          Cum sunt percepută de cei care mă întâlnesc la întruniri literare?

          Nu prea știu. Probabil jumătate mă iubesc, jumătate mă urăsc. Dar eu prefer să mă uit spre jumătatea care mă iubește.

          Dar eu cum mă percep?

          Cea mai tare din parcare, desigur! :)

          Timpul s-a scurs, parcă prea repede. Aș mai fi dialogat cu bârlădenii, dar Geta a spus „Stop joc!”, după care ne-am împrăștiat care încotro, pe la casele noastre. Nu înainte de-a mai imortaliza clipa în memoria aparatului fotografic.

Slobozia, 06 septembrie  2015