Întrebându-mă ce mărţişor
artistic să ofer cititorilor acestui blog (câţi vor fi fiind, nu contează,
puţini, dar buni), gândul mi-a zburat fără efort către una dintre cele mai mari
capodopere cinematografice/ literare: filmul „Zorba Grecul” în regia lui Mihalis
Kakogiannis, după romanul „Alexis Zorba” de Nikos Kazantzakis (scriitorul cu
care Panait Istrati a legat o frumoasă prietenie, aceasta reflectându-se oarecum
şi în scrisul celor doi), avându-l ca protagonist pe probabil cel mai mare şi
mai complex actor al tuturor timpurilor: universalul Anthony Quinn, alături de
care au făcut roluri memorabile, în acelaşi film, şi actorul britanic Alan Bates (Basil), actriţa
greacă Irene Papas (văduva) şi actriţa rusă Lila Kedrova (madame Hortense,
alias Bubulina). Biografia lui Anthony Quinn ne informează că tânărul de
origine mexicană, fără să se fi omorât cu învăţătura (nici măcar liceul nu l-a
terminat!), se învârtea printre cercuri de artişti – în special sculptori şi
pictori – iar la 20 de ani şi-a încercat norocul în actorie, începând cu un rol de figurant. Ceea ce a urmat e
cunoscut, zeci de roluri în care a înfăţişat diferite personaje, de diverse
naţionalităţi (grec, italian, român, britanic, etc.), în fiecare convingând şi
făcându-te să juri că e ... grec, italian, român, britanic... Iată cel puţin o
artă în care talentul are un rol copleşitor în faţa studiului. Dar trebuie să
recunoaştem că Anthony Quinn a fost un caz aparte, dacă nu cumva unic. Probabil
un geniu al artei sale, dar câţi dintre noi se nasc genii?
„Zorba grecul” este singurul film
din câte am văzut şi care mi-a plăcut aproape mai mult decât cartea după care a
fost făcut. E-adevărat, nu trebuie comparate merele cu perele, filmul e film,
literatura e literatură, însă, de regulă, puţine sunt filmele care se ridică la
înălţimea cărţii. Sunt multe de spus. Filmul trebuie văzut şi revăzut. Este aproape
sufocantă densitatea de scene, fiecare cu o încărcătură psihologică specială, fiecare
meritând un comentariu aparte. Numai câteva exemple, în ordine aleatorie: scena
uciderii văduvei, noaptea petrecută de Basil împreună cu aceasta, agonia
Hortensei privegheată de babele care începuseră să adune din casă înainte ca
aceasta să-şi dea sufletul, scena în care Zorba o minte pe Hortense că îi va fi
mireasă, discuţiile dintre Basil şi Zorba. Mă opresc, pentru că, de fapt, ar
trebui să povestesc tot filmul. Voi mai aminti numai de cea care – ca o
încununare a tuturor – încheie filmul. După ce Zorba şi prietenul său
pierduseră tot, când buştenii aduşi din munte cu un sistem imaginat de Zorba
începuseră să zboare în toate părţile punând pe fugă toată asistenţa, după ce
totul se ruinează, cei doi găsesc puterea de a dansa şi chiar de a râde cu
poftă de tragedia lor. Felul în care regizorul alege să transmită revenirea la
viaţă a celor doi este unul genial. Scena de final, interpretată magistral de
Quinn şi Bates (muzica Mikis Theodorakis), am ales-o pentru acest început de primăvară calendaristică, în
legătură una cu alta, pentru că, în fond, primăvara înseamnă revenire la viaţă,
optimism, dezbrăcare de cele rele şi reînnoire.
Vă doresc o primăvară frumoasă,
optimistă şi... nu uitaţi că ori de câte ori ni se pare că totul se dărâmă,
întotdeauna mai există ceva de făcut. Fie şi numai ... de dansat. Dacă nu ştiţi
să dansaţi, adresaţi cererea lui Basil, cuiva care ştie: „Teach me to dance!”.
Eu, când mi se pare că ceva se
prăbuşeşte, îmi amintesc replica lui Zorba, urmată de râsul său molipsitor: „Hei, boss, ai mai văzut vreodată o
prăbuşire mai spectaculoasă?”
La mulţi ani şi la... cât mai
puţine spre deloc... prăbuşiri spectaculoase! J
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu