Cursivitate, autenticitate şi fler epic

Passionaria Stoicescu despre "Aceeaşi lună peste sat"

Sfătuită de domnul profesor Titi Damian (fost coleg de "petagogică"), scriitoarea Passionaria Stoicescu a aşternut în scris impresiile pe care i le-a lăsat cartea mea "Aceeaşi lună peste sat" şi pe care le-a prezentat în cadrul lansării de la Bucureşti din 21 februarie 2014. 

Mulţumesc, doamna Passionaria Stoicescu! Aprecierea Dumneavoastră mă onorează. 

Critica scriitorilor e îndeobşte una afectivă. Dar când se scrie enorm şi se citeşte infim, când scriitorul care eşti, are vechi state de redactor şi editor, simţi nevoia de a face puţină ordine în aglomerarea de cărţi, de autori , de edituri, în ideea  unei orientări a lecturilor consumatorului.

       Prozele Loredanei Dalian, multipremiată la diverse festivaluri sau concursuri, mi-au trezit interesul prin tonul propriu, stilul „blitz” şi o limbă română impecabilă.  „Aceeaşi lună peste sat” (Editura REMUS, Cluj-Napoca, 2010, cu un „Cuvânt de însoţire” aparţinând criticului Adrian Dinu Rachieru) conţine 17 povestiri, nu întinse ca spaţiu şi  respiraţie, dar  cu o profunzime care le compensează scurtimea. Le-aş numi „proze de atmosferă”, pentru convertirea peisajului la un fapt de viaţă.. Autoarea se foloseşte de acel „pact” al peisajului natural cu psihologia comunităţii umane ce-l locuieşte, relevând nu armonia, ci relaţia antonimică dintre cosmos şi uman, dintre trup şi suflet. Chiar proza care dă titlul volumului e edificatoare în acest sens:”Doar cimitirul însoţeşte singurătatea puţinilor bătrâni rămaşi, străjuind măreţ de pe deal. Crucile veghează liniştea celor tăcuţi, băieţi şi fete cândva, înlănţuiţi în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porţile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă copiii nu se mai joacă, lunca tânjeşte după chiotele lor./.../Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat.”

       Dar „pactul” poate fi şi invers: timpul convertit în vârsta personajelor, pentru a descrie comportamentul generaţiilor. Dialogul bunică/nepoată din proza „Prima zi de şcoală” demonstrează preţul bunăstării pe dinafară, în detrimentul celei lăuntrice: „- Voi ce-nvăţaţi acum la şcoală? - De toate. - Îhîmmm. De-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău. Râde cu ochii la pantofii înşiraţi pe hol: - Da ‘ bine, barem, că ne-am încălţat! Va să zică... s’tem mai încălţaţi ca-nainte...”

       Deşi mici ca întindere, cantitatea de viaţă ce o conţin, face din aceste povestiri pagini interesante, dezvăluind printr-un fulger de idee intuiţia vie a autoarei, care ghiceşte în materia aglomerată de gesturi şi atitudini tocmai pe acelea care definesc structural personajul/ele.

       Chimistă de profesie, Loredana Dalian stăpâneşte dozajele unei bune naraţiuni, „reacţiile” şi „încatenările”. Are chiar o „reţetă” simplă, dar eficientă: se ia un fapt banal pentru cei incapabili să vadă, şi, miraculos, acesta îi spune lucruri esenţiale despre sine, despre lume, despre viaţă: ”Mă uit  în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe faţă. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Mă bucur că sunt urâtă.Mă urâţesc şi mai tare , întinzându-mi boielile pe ochi. Aşa! Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă./.../Privesc cu plăcere firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv(ciorapii) şi-i arunc la coş. Totul se destramă. Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi./.../ Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ţi se prăbuşeşte o lume, cum să fii tristă?”(„Halucinaţii”).

       Întâmplările sunt naturale, iar punerea lor pe tapet nu înseamnă deloc o fotografiere simplă, ci viaţă reieşită firesc din amănuntul relaţiilor interpersonale. Oralitatea , ca mod de exprimare, conferă autenticitate şi  vioiciune. Iată o expunere de gânduri: „Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, aşază-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu-mi eşti dragă! Dar ai face bine să te aşezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ţi fac asta.”(„Sens unic”).

       O atenţie deosebită este dată relaţiei masculin/feminin, ca în mai toată literatura scrisă de femei, din dorinţa de desluşire a propriilor trăiri în  dependenţa atitudinală faţă de sexul tare, în experimentul amar şi fără împlinire al solitudinii („Sens unic”, „Domnişoară de onoare”, „Miss Univers”, „Îmbrăţişări pentru Florentina”). Femininul iese păgubit prin naivitate, sinceritate, generozitate, dar şi victorios prin pendularea între simplitate şi complexitate, persuasivitate, reflexivitate. Autoarea, în calitate de personaj (povestiri scrise la persoana întâi) sau creatoare de alte personaje feminine, insistă pe nefericirea de a nu fi iubită, preţuită, admirată, face crize de narcisism, dar în care, pentru a reveni la normal, se autopersiflează. Ironia este antidotul care o salvează de căderea în derizoriu.

          Cum Loredana Dalian este şi poetă, povestirile ei devoalează uneori o percepţie liricizantă a lumii, accentul poematic al unor schiţe surprinzând un delicat braconaj în apele prozei: „Se învârt fără rost, ducând cu ei libertatea, aducând pustiul. Şoaptele bunilor îmi foşnesc la ureche a jale, a tristeţe fără leac. Mergând înainte ciulinii ca viaţa, rar poposesc, preţ de o respiraţie. Şi iar duşi de vânt spre cele lumi. Încotro? Încotro ei? Noi încotro?” („Ciulini”).Floarea ciulinului este emblematică, ea se află şi pe blogul  autoarei, în chip de „portret”. Ţepoşenie şi apărare faţă de intruşi, acceptarea de pământ sălbatic şi arid pentru a creşte, dar catifea şi parfum într-o floare nesperată, mov (culoare simbolizând , conform testului psihologic al lui Luscher, sensibilitate, tendinţa spre identificare cu sinele, spre unificarea impulsurilor, dorinţa de a oferi satisfacţie, fascinaţie).

       Deşi aparţinând unei lumi mărunte, personajele cărţii „Aceeaşi lună peste sat” sunt mai mult orăşeni, trăind la o tensiune înaltă, fie clipa prezentă, fie rememorând viaţa trecută. De aici şi dramatismul multora dintre situaţii. Proza „Dincolo de timp” Azilul (1) constituie un preambul pentru un ciclu aparte, care s-ar putea numi chiar „Azilul”. Personajele „fişate” în „Generalul”, „Figurantul”, „Ceasornicarul”, „Mariţa” sunt grăitoare în privinţa artei portretului, folosind două stiluri cursiv împletie: cel reportericesc şi cel narativ, propriu-zis.

      Timpul şi spaţiul trăirii sunt puse cu succes în slujba timpului şi spaţiului povestirii. Limba naraţiunii e solidară cu personajele ei, corectă gramatical şi impecabilă în concordanţa timpurilor verbale.

      Aş fi bucuroasă ca într-o viitoare carte, Loredana Dalian să aibă o optică scriitoricească mai ordonată ideatic şi  să insiste pe proza de confesiune, pentru că e un fin psiholog,   are cursivitate, autenticitate şi fler epic.

Passionaria Stoicescu

Bucureşti, februarie 2014

Publicat în: 
 revista "Pro saeculum", nr. 1-2, 2014
Cafeneaua Literara, mai 2014