Lanţul

Cândva, în vremea copilăriei mele, aveam un câine,

îl chema Othello de negru ce era.

N-am înţeles niciodată de ce îşi iubea lanţul.

Îi mai dădeam drumul, făcând eforturi s-o înduplec pe mama,

promiţând câte-n lună şi-n stele.

Mă urma vreo doi paşi, apoi se întorcea lângă lanţul lui.

Hai să fugim! – îi spuneam.

Mă privea cu vinovăţie şi se aşeza lângă lanţ.

Uneori îmi părea că îi aud un oftat.

Copilăria s-a dus, Othello şi el,

A rămas lanţul. Eu m-am trezit cu un lanţ după gât şi

precum Othello odinioară,

parcă şi eu îl iubesc.

Dacă cineva m-ar dezlega, tot acolo m-aş întoarce.

(Ce paradox: de când mă ştiu, urăsc lanţurile!)

Ţie de ce ţi-e teamă cu mine uneori,

ca şi când ai merge pe sârmă fără plasă,

ca şi când ai traversa Niagara?

Ştiu, nu sunt aducătoare de linişte,

nici pe departe, nu.

Mă pricep – magna cum laude – să tulbur apele,

să ciocnesc norii, să clatin pământul de sub picioare, să...

Dar uite, eu am un lanţ.

Capătul celălalt se află la tine.