Muzică şi garoafe roşii (3)

Spectacol "Din inimă, pentru mama", Slobozia, 08 martie 2014

Roşii sau portocalii, garoafe au primit şi anul acesta doamnele şi domnişoarele din eparhia noastră, oferite de preoţi din Protopopiatul Slobozia, cu ocazia spectacolului “Din inimă, pentru mama”, organizat de Protopopiatul Slobozia şi Asociaţia “Din inimă, pentru aproapele”, la iniţiativa P.C. Părinte Protopop Dumitru Drăghici, cu binecuvântarea P.S Episcop Vincenţiu.

         Garoafe, muzică şi poezie. Şi ce-i cu asta? Garoafe am mai mirosit, muzică am mai ascultat, poezie am mai citit. Ei? Cam aşa ar putea pune problema cineva care nu a fost prezent sâmbătă, 08 martie 2014, la Sala de spectacole a Centrului Socio-Cultural “Episcopul Damaschin”. Dar noi, cei care am fost prezenţi, nu putem privi lucrurile astfel. Numai cine a fost acolo a putut simţi transfuzia de emoţie şi bucuria care au depăşit graniţele florăriei, portativului şi versului.

         Când priveşti spectacolul din sală, vezi mai bine protagoniştii. Când îl priveşti de pe scenă, publicul este cel pe care îl vezi/ simţi mai bine. Despre acest public aş dori să vorbesc mai întâi, întrucât, mai mult ca niciodată de când prezint concertele Coralei, l-am simţit rezonând pe aceeaşi lungime de undă cu a celor care transmiteau. E-adevărat că şi tema e una care sensibilizează în egală măsură pe toată lumea, căci, fie de suntem sau nu părinţi, oricine are o mamă. Sau ar trebui să aibă. Dar, în orice caz, publicul prezent a fost foarte receptiv, fapt care cu siguranţă a îmbunătăţit calitatea spectacolului, căci să fie clar: reuşita unui spectacol, de oricare ar fi el, depinde în mare măsură şi de publicul prezent. Artistul este acelaşi pe oricare scenă. Şi totuşi, există reprezentaţii mai reuşite, sau mai puţin reuşite. Diferenţa o face publicul. Când acesta “primeşte” cum se cuvine ceea ce i se oferă, se transmite o energie benefică spre cei de pe scenă, care, primind-o, reuşesc să ofere mai mult.

         Dar eu nu am stat doar pe scenă, ci şi în culise. Viaţa din culise îţi relevă şi o altfel de lume a micilor sau marilor artişti. Îi vezi aici şi dincolo. Şi înţelegi mai bine de ce artiştii au arderile accelerate. I-am văzut pe micii elevi de la Şcoala Gimnazială “Sfântul Andrei” încurajaţi de doamna profesoară Elena Ghiţă şi de o altă doamnă care îi însoţea, de Părintele Cătălin încercând să-i facă să râdă ca să-i mai destindă. Ei (de fapt, mai mult ele) susţineau că nu au emoţii. Eu, în schimb am avut pentru toţi. La un moment dat, până să înceapă spectacolul, o elevă m-a întrebat cam câţi sunt în sală. Am dat un număr aproximativ: o sută şi ceva. La auzul “verdictului” meu, domnişoarele care n-aveau emoţii, nu, s-au luat în braţe şi au început să tremure speriate, exclamând: “O sutăăăă?” Le-am asigurat că am văzut o sută de oameni, nu de balauri şi, în orice caz, dac-or fi totuşi, or să mă mănânce pe mine, întrucât eu îmi fac prima apariţia în scenă. Parcă s-au mai liniştit, mai ales după ce au văzut că am scăpat nemâncată. Şi le-am văzut apoi pe scenă, sigure pe ele, făcându-şi “datoria” ca nişte adevăraţi profesionişti.

         Am compătimit apoi cu tinerii Grupului “Doar noi?” însoţiţi şi îndrumaţi de Părintele Emilian Petre. Unii îşi făceau cruce înainte de intrarea în scenă, ca şi fetele de la “Fiore Blu” (de la Şcoala “Sfântul Andrei”). Apoi i-am urmărit cântând atât de frumos şi încântând asistenţa. Primind cum se cuvine aplauzele şi ieşind civilizat din scenă.

         Membrii Coralei “Sfântul Mina” au fost, ca de obicei, la înălţime. Au cântat 13 piese superbe, unele în primă audiţie. I-am ascultat cu aceeaşi bucurie ca de fiecare dată şi, cum spuneam şi la spectacol, când îi aud, îmi pierd cuvintele.

Lângă mine, doamna Anastasia se minunează (“Ce se mai joacă cu vocile lor!”), păstrându-şi totodată atenţia trează către anumite lucruri care trebuie făcute în backstage. De partea cealaltă, tânăra şi frumoasa Maria, “şefa de protocol”, cum am numit-o, cea care are mereu grijă cui şi când să ofere florile. Un domn care stă în gardă, pregătit să intervină în caz de vreo nevoie. Un elev seminarist, “bun la toate”, căruia doar eu nu-i dădusem dispoziţii: “Să mă anunţi fix cu un minut înainte de ora 17!” Ceea ce a şi făcut. Înainte de începere, un banner s-a dezlipit şi a căzut din banda de susţinere. În culise, Părintele Cătălin şi-a suflecat reverenda, s-a ghemuit şi s-a pus pe lipit. Gata, stă! Părintele Drăghici împarte încurajări, zâmbete şi binecuvântări. Părintele Cătălin mă întreabă dacă am emoţii. Îi mărturisesc: “Eu mereu am emoţii. Şi când o să mor o să am emoţii, că nu ştiu cum o să fie.” Îmi spune zâmbind: “Să n-aveţi emoţii! Să vedeţi ce frumos o să fie!” “Când? Când o să mor? Ah, mersi de încurajare!” (N-am zis: “Astă bucurie şi la voi să fie!”). Râdem de ne prăpădim. Bineînţeles că dumnealui se referise la spectacolul care urma. Viorel, sunetistul, îmi explică treaba cu microfonul. Să-i poziţionez butonul la a doua treaptă, altfel nu se aude. Învăţ lecţia, doar că, la momentul “Vă rugăm să închideţi telefoanele mobile”, i-a murit bateria. Se rezolvă rapid, astfel încât să fim punctuali. Printre picături, repet, îmi mai arunc ochii pe foi, reformulez. Ce-am vrut să spun? Oare cum ziceam acolo? Versurile alea le mai ştiu?

Final de spectacol. Publicul aplaudă în picioare, conform frumosului obicei. Se cântă “Mulţi ani trăiască”, se oferă flori, se fac fotografii. Bine că s-a-nvârtit Mihăiţă! P-asta cu Mihăiţă trebuie să v-o spun. Acum mai mulţi ani, la o serbare de-a fiului meu la grădiniţă, întrucât numărul de fete şi băieţi era inegal, Florin a avut ca pereche la dansuri populare un Mihăiţă, mai mic cu vreo doi ani, care, fiind mai mic şi mai fonf, nu prea reuşea, la repetiţii, să se învârtă când şi cum trebuie  pe sub mâna lui Florin. Eu nu ştiam despre asta. L-am văzut pe fiul meu preocupat, încordat şi transpirat fleaşcă, dar am zis c-o fi din cauza căldurii şi a efortului. Când dansul s-a terminat, s-a trântit sfârşit pe un scaun lângă mine, exclamând: “Uf! Bine că s-a-nvârtit Mihăiţă!” De-atunci, sintagma aceasta o folosesc ori de câte ori reuşeşte ceva pentru care am avut emoţii. Aşadar, am simţit că Mihăiţă s-a-nvârtit şi la noi şi puteam pleca liniştită acasă.

O lume. O lume iluzorie din care ne e greu să ne desprindem. Căci, orice s-ar spune, muzica şi poezia ne transportă în altă lume, una în care oamenii sunt mai buni, mai curaţi, mai frumoşi, mai plini de generozitate. Adică ceva mai aproape de Dumnezeu. Luminile se aprind. Momentul acesta, la orice spectacol, indiferent de care parte a scenei m-aş afla, mi se pare de un tragism sfâşietor. Odată cu aprinderea luminii, parcă ceva se stinge, parcă ceva moare, ceva se duce pentru totdeauna. Pot să urmeze sute de spectacole la fel sau chiar mai bune. Însă spectacolul acela, nu se va mai repeta. Am acelaşi sentiment ca atunci când un tren pleacă dintr-o gară. Acelaşi tren, cu aceiaşi călători, nu va mai pleca niciodată din aceeaşi gară. Dar viaţa merge înainte, fie şi cu … mereu alţi călători.

„Într-un veac cu noapte mare,

Noi aprindem felinare,

Ca să nu fiţi trişti.

Voi le stingeţi către ziuă

Şi noi ne luăm adio,

Sărmani artişti.

.........

Bieţi lampagii, în veacul greu,

Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu.

...........

Noi, artiştii fără vină,

Noi purtăm în mâini lumină

Să v-o dăm ’napoi.

Iar dac-o să fie cazul

Şi va dispărea şi gazul,

Vom arde noi."

(Adrian Păunescu)

Se dedică tuturor artiştilor care au „ars” din inimă, pentru mama.

Slobozia, 08/ 09 martie 2014

Mulţumesc Melania şi Tibi pentru fotografii!

(Înregistrare din 2013 - Concert "Din inimă, pentru mama")

Evenimentul în presă: 

Ziarul "Ialomita"