Nu ţi-am spus niciodată...

Bunica, la 82 de ani, citind din cartea de rugaciuni îngălbenită de vreme

Astăzi, am aprins o lumânare pentru bunicul meu (3 martie era ziua lui de naştere). Din obişnuinţă, am aprins una şi pentru bunica. Acasă, m-a apucat căutatul unei fotografii cu ea (aceasta) pe care o aveam scanată, dar o pierdusem odată cu alte informaţii de pe laptopul care mi s-a stricat. Am insistat, amintindu-mi că i-am trimis-o cândva lui Dani, verişoara mea, şi speram că am păstrat mesajul în folderul destinat ei. După un timp de căutare, am găsit-o. Şi nu ştiu cum, privind-o, m-a apucat un plâns. Abia atunci mi-am amintit că în noaptea de 3/ 4 martie se împlinesc 10 ani de la trecerea ei la Domnul. Acum 10 ani, scrisesem un text pe care-l intitulasem "S-a stins", de fapt o continuare la "Bunica" şi "Mai ştii", texte publicate în cărţile mele. Totuşi, textul acela nu l-am publicat niciodată, considerându-l prea personal şi destul de slab din punct de vedere literar. L-am scuturat de părţile mai patetice şi îl redau mai jos, ca o recuperare necesară, după 10 ani, în memoria dragei mele bunice care n-a aflat niciodată că am scris despre ea. Marele meu regret însă nu e acesta, ci faptul că nu i-am ascultat suficient poveştile. Era o enciclopedie de poveşti şi avea un dar deosebit de a povesti. Doar că eu... nici gând nu aveam pe atunci să devin scriitoare...

S-a stins

“Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit“

         S-a stins aşa cum a trăit - în linişte şi cu mult bun simţ. Bunul simţ al bătrânilor de la ţară (chiar şi strămutaţi mai târziu la oraş), care-ţi dau “bună ziua“ pe stradă fără să te cunoască, care dovedesc respect faţă de omul cu carte, chiar şi atunci când acesta nu e om, care nu sunt obişnuiţi să se vaite, să-i deranjeze pe alţii şi care ştiu doar să muncească şi să-şi vadă de viaţa lor. A iubit viaţa, cu toate că nu prea i-a oferit mare lucru.

Când Răducu i-a spus la spital:
- Bica, promiţi că te faci bine şi vii acasă? i-a răspuns convinsă:
- Eu aşa am zis...
Apoi, după o tăcere scurtă:
- Da’, şi dacă mai vin acasă, eu nu mai pot să fac nimic.
- Nu-i nimic, bico, nici nu trebuie, facem noi.
-Vă-ncurc...
N-a vrut să-ncurce pe nimeni. Deşi ea toată viaţa fusese încurcată de alţii.
Şi-a luat “la revedere“ de la viaţă cu-n ultim oftat şi, în sfârşit, în drumul ei s-a făcut lumină.
Şi-a lăsat durerea, tristeţea, jalea şi amarul. Mi-a lăsat cele mai frumoase amintiri şi pe mine mai săracă de-o parte din suflet, acea parte alocată copilăriei, frumuseţii, primăverii... Mă întreb dacă, în timp, chipul ei mi se va sterge din amintire, dacă va deveni o imagine confuză, ca un negativ. Sper ca măcar vocea-i frumoasă să-mi rămână în minte, cu tot cu cântecele ei. Nu-mi vine să cred că n-am înregistrat-o niciodată cântând. Oare chiar am crezut că e veşnică?
       Chiar şi pe patul de spital, jumătate paralizată, legată la perfuzii, cu patru zile înainte să tacă pentru totdeauna, a apucat-o pofta de cântat. Şi a cântat pentru ultima dată (şi pentru prima oară de la moartea băiatului ei), tranformând timp de o oră salonul de la “terapie intensivă“ în sală de spectacol. Bolnavii din jur, mai tineri toţi şi într-o stare mai bună ca a ei, au uitat timp de o oră să mai tuşească, să se mai vaite, să mai ceară calmante, să mai moară...
“Când ne plimbam prin noaptea înstelată/ Tu mă priveai cu faţa-mbujorată…“
Le-a cântat romanţe, cântece de petrecere, le-a recitat. După ce-a epuizat repertoriul sau pe ea însăşi, s-a cufundat din nou în starea de aparent somn (n-am înţeles de ce medicii o numeau comă) şi şi-a reluat obsesia din ultimul an de viată, pendulând între lumea de aici şi cea de dincolo.
- Oare băiatul meu ştie?
- ???
- Dă-mi telefonul să-l sun!
A adormit cu telefonul în mână. Când s-a trezit:
- Am vorbit cu Petrică şi mi-a zis- “Hai, mamă, vino odată!“ Să mă duc? pupa-l-ar mama! Dar el de ce nu vine?
Apoi, revenindu-şi:
- Aaa... dar eu nu mai am băiat!
         Cu tot amarul şi durerea fizică “de peste tot“, nu uitase să fie sugubeaţă. Când era lucidă (adică nu “dormea“) cerea ba una, ba alta, tot ce ştia că n-are voie.
- Stai, mamă, uşor, să nu-ţi scoţi iar perfuzia!
- Da’ ce-mi bagă p-acolo?
- Păi, o substanţă care să te hrănească şi-ţi face bine.
- Era bună o perfuzie cu ţuică fiartă. Spune-le s-o schimbe, m-am hrănit destul!
Altă dată a întrebat-o pe Dani:
- Taică-tu ce face?
- E bine, şi-a revenit după operaţie, dar nu poate umbla mult pe jos.
- Mă bucur că s-a făcut bine, m-am rugat pentru el. Şi i-am cântat “Ionel, Ionelule/ Nu mai bea, băiatule!“ Aşa-i că nu mai bea? Da’ spune-i să vină la mine. M-am rugat de toţi să-mi dea nişte vin şi m-au păcălit cu ceai. Ştiu sigur că el mi-ar da. Mi-a dat părintele o linguriţă la împărtăşanie, da’ io-s om de-o linguriţă?

         În ziua când am fost la spital, dormea, sau cel puţin aşa credeam. Era-n lumea ei, poate, undeva între cer şi pământ. Mă-ntreb şi-acum dac-a realizat că eu am fost cea care a stat cu ea o parte din noapte, i-am făcut aer şi-am sărutat-o pe tâmplă, dacă a-nţeles că Florin i-a adus mărţisor. Nu mi-a venit să-i spun niciun cuvânt, credeam c-o deranjez, speram ca somnul ăla s-o odihnească şi să-i dea puteri. Nici a doua zi, când am trecut din nou pe la spital, înainte de-a mă întoarce acasă, nu i-am spus nimic. Am avut oarecum convingerea că ştie, că simte, telepatia a funcţionat mereu între noi. N-am apucat să-i citesc ceva din ce scrisesem despre ea, nici măcar nu i-am spus că scrisesem, deşi ştiu c-ar fi fost încântată (anumite lucruri o bucurau ca pe copii). Şi, dacă mă gândesc bine, nu i-am spus niciodată cât de mult o iubesc şi nici nu i-am mulţumit pentru tot ce mi-a oferit, pentru viaţa mea, pentru copilărie, pentru iubire. Puterea sentimentelor mi s-a părut de ajuns, dar oare ea cum ar fi simţit-o de la distanţa măsurată în zeci de kilometri care ne despărţea? 

Oricum nu mi-aş fi găsit cuvintele, uneori am senzaţia că mai mult ne-ncurcă. Nu ele sunt suprema formă de exprimare a ceea ce simţim.

„De la moară pân’ la gară/ Toate carele coboară, draga mea“
„În loc luminat, în loc cu verdeaţă...“
„Salcâmule de la drum/ Te-aş tăia, dar nu mă-ndur, măi“
„Căci nu există om fără de păcat...“
„Mi-aş face casă de piatră/ Ca moartea să nu răzbată“
„Veşnica pomenire...“
„I-auzi valea cum mai sună/ Eu cu mândra n-o duc bună“
„Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...“

        Când i-am aruncat pământul din palmă, mi-am amintit de una dintre dorinţele ei ciudate, care mă amuzase la vremea respectivă: „Când oi muri, să nu îngropaţi vr’unul peste mine, că mă sufoc!“ Şi-n loc să plâng, am zâmbit.

(Slobozia, martie 2004)