Cuţitul

-         Nu te duce, Ioaneee! Nu te duce, mă, că-i drumu’ rău!

Femeia striga aşa cum strigă femeile de la ţară, cu-n soi de disperare şi, totodată, cu resemnare-n glas, ştiind bine că nu se pot pune contra voinţei omului lor, orice-ar face.

-         Ioane, întoarce-te, n-auzi! Nu vezi, mă, c-a troienit peste tot? Barem aşteaptă dimineaţa, că nu vezi nimic! Şi te duci să-l cauţi degeaba.

Se ţinea după el ca o umbră, înainta cu greu pe cărarea făcută dimineaţă şi care-acum se-astupase iar pe jumătate. În poartă, mai făcu o-ncercare:

-         Stai, mă creştine, stai, că-i drumu’ rău!

-          Şi ce te vaiţi? Am să dau drumu’ la o parte! Dacă trebuie, mă duc! Şi trebuie! Du-te-napoi în casă, să nu te fericesc cu-n dos de palmă! Ce, ţi-e că mor? Las’ că nu scapi tu de mine, cu una, cu două.

Dădu să-şi vadă de drum, dar parcă ceva îl ţintui în loc. Se-ntoarse spre femeia lui şi-i puse palma stângă pe obraz, privind-o drept în ochi. Aceasta, până să se dumirească, făcu un gest de fereală, instinctiv, ca atunci când eşti învăţat că palma se ridică mai des ca să lovească, decât să mângâie.

-         Stai, fă, nu fii proastă, că nu dau!

O privea cu duioşie, cum n-o mai privise demult, de când a prins-o de mijloc în horă, de nu se mai dezlipise de ea. Se mai ofilise. Şi glasul i se asprise, talia se-ngroşase, iar ochii nu-i mai jucau în cap. De ce n-or rămâne femeile frumoase, ca atunci când sunt tinere?

-         Filofteio, dac-o fi să nu mă mai întorc… adică lasă! Mă-ntorc eu!

Ce rost avea? Dacă nu s-o mai întoarce, ştie ea ce are de făcut. Şi dacă nu, totdeauna se găseşte cineva care ştie. Avea un nod în gât. Vântul şuiera duşmănos, spulberând pe lângă ei zăpada. Se auzea un câine urlând. Poarta a scârţâit de două ori, parcă împinsă de-o mână nevăzută.

-         Du-te, Filofteio! Să dai drumu’ la câine! Dacă m-oi rătăci, o să mă caute.

O bătu uşor pe umăr, a-mbărbătare, apoi dispăru în noapte.

Filofteia oftă cu resemnare. Ştia că n-are cum să-l întoarcă. Se duse şi dădu drumul câinelui, cum îi poruncise, apoi intră în casă, verificând să aibă lopata pe dinăuntru, dădu mai mare flacăra lămpii şi începu să împletească un ciorap.

Aşa era omul ei. Hotărât. N-avusese de lucru şi vecinu’ Aurel, îl mâncase limba să-i spună c-a auzit de la a’ lui Tocileanu c-a rămas frate-su împotmolit cu căruţa pe drumul dinspre moară, acolo unde apa Ialomiţei făcea un cot. Atât i-a trebuit. A sărit ca nebunu’ să se ducă să-l scape. Şi poate nici nu-i adevărat. Da’ te pui cu Ion? S-a-ngrijit de frate-su mai mic ca de copilul lui, încă de când erau ţânci. Şi-aşa a rămas, cu grija lui. Să nu-i lipsească nimic, să nu păţească ceva, să nu-i zică nimeni: „Dă-te mai încolo!”. Cum a fost atunci când s-a luat de el Axinte poliţaiul. Nu s-o fi luat nici ăla de el degeaba, da’ Ion, când a auzit, a luat foc. Şase luni a stat la pârnaie. Da’ şi poliţaiu’ cu mâna-n ghips. Când a ieşit de-acolo, tot nu s-a potolit, i-a spus lui Axinte că, dacă se mai leagă de Grigore, îi ia gâtu’. Aşa era omul ei. Hotărât. Acum umbla bleaura prin nămeţi, să-l găsească şi să-l tragă cu căruţa spre casă. Zicea că se duce să ia ajutoare de la Primărie, da’ cin’ să iasă pe vremea asta afară!

          Înainta tot mai greu. Nimeni nu voise să-l ajute. Toţi îl făceau nebun şi-l sfătuiau s-aştepte până dimineaţă. Cum s-aştepte? Până dimineaţă mai era mult. Putea să… Doamne fereşte! Îşi croia drum anevoie. Tot împărţise la zăpadă în stânga şi-n dreapta, dar parcă începuse să-l lase puterile. Vântul se mai potolise şi tot era bine că nu-i bătea din faţă.

          Se trezi deodată înaintea căruţei, crezând mai întâi că i s-a năzărit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar unde-i Grigore? Calul, deshămat, se trântise jos, pesemne sleit de frig. Se aplecă asupra lui şi, văzând că respiră, îşi trânti trupul mătăhălos peste al animalului, cu gând să-l încălzească. Dar se gândi că nu poate sta mult aşa, să nu-l ia somnul. Trebuia să-l găsească pe frate-său. Că doar de-aia venise.

          Grigore săpa şi el, dar în direcţie greşită. În noapte, nu-şi dăduse seama că, pe la o vreme, cărarea o cotise strâmb. Se gândea să ia doar calul, căruţa n-avea decât să stea acolo pân-o da firul ierbii. Din când în când, se mai uita înapoi. Îi păru că zăreşte o umbră şi parcă o mogâldeaţă pe la gâtul calului. „Asta mai lipsea, să ne tăbare vreun lup!” Pipăi lama cuţitului şi se linişti când îi simţi atingerea rece. Era cel mai bun cuţitar din sat şi din alte şapte împrejur. Nenea îl învăţase. Încă de când era mic, îi desluşise meşteşugul azvârlirii cuţitului la distanţă. Câtă chelfăneală-a mai mâncat! Dar n-a fost în zadar. Nenea nu se supărase că l-a întrecut. Dimpotrivă, era mândru de el.

          Se apropie fără zgomot şi, când ajunse la distanţa de la care nu putea da greş nici cu spatele, ţinti scurt şi lovi. Auzi un geamăt înfundat, care parcă n-ar fi fost de animal. Când se apropie, văzu îngrozit că împlântase lama cu tăiş pe ambele părţi într-un om. Întorcându-l cu faţa, nu-i veni să creadă. „Neneee! Ce-am făcut, Dumnezeule?! Nene, iartă-mă, am crezut…” Ion mai gemu o dată-nfundat, apoi îşi schimonosi faţa cu intenţie de zâmbet: „Bravo, Grigore! Sunt mândru de tine. Exact aşa cum te-am învăţat. Da’ puteai şi tu să dai greş măcar de data asta!” „Nene, nene, să nu mori, bre, de mâna mea! Ce-am făcuuut? Ce-am făcut?” „Ia nu te mai boci ca o muiere! Ia şuba asta de pe mine şi puneţi-o pe spate! Rezistă până dimineaţă, c-or să vină de la Primărie cu lama… Vezi, ai grijă să nu răceşti! Să nu păţeşti ceva, c-o să… o să mă certe maica fii’ncă n-am avut grijă de tine aşa cum mi-a lăsat cu limbă de moarte când s-a prăpădit… Eu sunt frânt. Lasă-mă să dorm niţel!

          În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roşise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă. Mai ştie şi ce cânta, atunci, lăutarul: Că nu-i om să nu greşească/ Dragoste – să nu pârlească/ Nici om care să nu piardă/ Dragoste – să nu te ardă...

Slobozia, 10/ 11octombrie 2012