Ploaia

Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Şi viaţa ne-o facem ţăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Poate avea şansa să-l zărească măcar puţin. Uf! Şi mi-am zis de atâtea ori c-o să-mi vină mintea la cap!

Ca un făcut, se pornise o ploaie torenţială. O rupere de nori. Nici nu ştia dacă mai văzuse până acum. Cerul devenise plumburiu, de parcă-ar fi prevestit sfârşitul lumii. Dacă tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Aprinse lumina din toaletă, apoi o stinse, nemulţumită de imaginea din oglindă. Ce tânără şi frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire! Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri! Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Se va duce. Oricum ar fi, se va duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia?

Veneţia, ah! Romantism desuet. Şi totuşi, i-ar plăcea s-o plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneţiei. Verzui, neverzui, ea aşa şi le imaginează. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu uiţi vreo uşă descuiată, vreun bec de gaz aprins... Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!

Şi tocmai azi şoferul n-a tras maşina la scară. Poate nu se aştepta să plece aşa devreme. „Du-te, ce mai stai!” Trăsese maşina şi încercase s-o convingă:

-         Nu vreţi să conduc eu?

-         Nu. Pot şi singură. Mulţumesc!

-         Dar nu vreţi să mai staţi puţin? Măcar până se opreşte...

-       Nu. Am treabă. Apoi, nu vezi că s-a oprit?

O privi ca pe un bolnav cu febră peste 40. Tot stătea cu cheile în mână, neconvins. Portarul, care se adăpostise şi el, îl admonestă, cu un gest mustrător:

-     Ce tot comentezi, Vasile? Dacă doamna zice c-a stat ploaia, înseamnă c-a stat!

Aşa vă vreau!

Se repezi să-i deschidă poarta. Bun băiat! Trec în fiecare zi, de două ori,  pe lângă el, dar nu ştiu cum îl cheamă. Mâine am să aflu. Sărmanul! Când eşti mic, trebuie să zici ca ăi mari şi, în niciun caz, să nu-l contrazici pe şeful. Dacă ăla, tembel, zice că cerul e maro, tu plusezi şi susţii că soarele-i verde. Şi tot o-ncurci, că nu i-a venit lui ideea primul. Poate, totuşi, portarul fusese doar ironic. Deşi nu i-ar fi convenit, l-ar fi preferat aşa, decât cu coloana frântă. Alunecoasă treabă şi puterea asta! Din când în când, trebuie să-ţi mai legi câte-o piatră de orgoliu, ca să păstrezi cumpăna dreaptă. Întoarse maşina, stârnind valuri pe lângă ea. Portarul alergă într-un suflet să deschidă iar poarta care de-abia se închisese cu ţăcănitul ei metalic, de fier pe fier. Opri şi se duse direct la şofer:

-         Vasile, să ştii că ploaia n-a stat!

O privi interzis, de parcă văzuse o nălucă. Şi-l imagina gândind: „A înnebunit doamna.” Avea privirea unui om deznădăjduit, care nu ştie ce să spună. Până la urmă alese, cu ochii la cerul plumburiu:

-         N-a stat, doamna inginer.

-     Vasile, tu pricepi ce spun eu? Aici nu-i vorba de ploaie. Du-te şi spune-le şi celorlalţi, inclusiv portarului: voi să nu ziceţi niciodată ca mine, numai pentru că aşa zic eu! Fiţi voi! Nu vă-ndoiţi în faţa nimănui! Ai înţeles?

-         Da; da’... tot nu vreţi să vă duc eu?

-         Nu. Hai că am treabă! Şi nu uita, Vasile, ploaia nu se opreşte şi nu porneşte când zice doamna!

Trecu iar prin poartă, amărâtul ăla se făcu iar ciuciulete să-i deschidă... riscurile meseriei. Ce, parcă ea nu înghiţea toate nenorocirile de la substanţele din laborator? Şi şoferul „înghiţea” destule: ba că ploaia a stat, ba că n-a stat... ai înţeles, Vasile?

Ieşi la drum. Eu încotro vâslesc? Uite, vezi, producătorilor de automobile nu le-a venit ideea să le pună şi vâsle. O să le-o dau eu. Poate mă-mbogăţesc.

Oraşul era inundat pe alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şi ei îi spălase şoferul maşina până să-nceapă ploaia. Când a fost la Paris, văzuse un negru care spăla pereţii hotelului cu furtunul pe o ploaie torenţială. Un altul uda peluza din faţă. Intrigată, a întrebat de ce. Răspunsul venise prompt, la fel din ambele părţi: „Aşa scrie în fişa postului”. Idioţi! Dar nu executanţii, ăia îşi câştigau corect pâinea. Ci aceia care întocmiseră fişa postului. Şi care uitaseră să adauge la propoziţia „De la ora... la ora, se vor spăla pereţii hotelului, etc...”, un amănunt important: „cu excepţia cazurilor când plouă”. Vasile nici n-avea în fişa postului să spele maşina. O spăla că voia el. Când îl bombănise – „Toată ziua o lustruieşti!” – mormăise ceva că aşa trebuie, că ne râde lumea. Bine, Vasile, lustruieşte! Dar să ştii că lumea ne râde oricum, dacă e dispusă a face asta.

Ajunsese la timp. Reuşise să parcheze într-un loc fără baltă şi acum făcea echilibristică pe vârfuri. Şi totuşi, îi plăcea ploaia. Parcă se simţea îmbrăţişată, ocrotită, ca sub o mantie. Iată-l! Ieşise soarele. Vasile, să ştii că a ieşit soarele! Şi de data asta chiar nu accept să mă contrazici!

Norii îşi vedeau mai departe de treabă, făcând ce ştiau mai bine să facă: tunau, se ciocneau, revărsând ploaia peste setea pământului. Cum îi mai înţelegea setea! Şi ei îi fusese atât de sete. De chipul lui, de căldura lui, de... Vasile, nu fii idiot! Dac-ai avea un pic de imaginaţie, n-ai căuta soarele pe cer...

Slobozia, 29 august 2013