Univers Românesc XXL

Festival-concurs de literatură, pictură şi sculptură, Piteşti, 19-20 octombrie 2012

Când am gasit anunţul pe net, m-a intrigat denumirea. Adică de ce XXL? O fi numai pentru supraponderali? Ori trebuia să citesc literele ca pe cifre romane? M-am dumirit curând, intrând pe blogul doamnei Elena Toma şi am aflat că, de fapt, concursul se adresa unor „oameni excepţionali, de mărimi excepţionale”. Dar nu la talie, nu la pantofi. Nici macar la IQ. Şi că „Adevărata frumuseţe nu are vârstă, greutate, înălţime. Ea este spirit ce dăinuie”. Acum, în urmă, după ce am cunoscut-o pe doamna Toma, pe ceilalţi implicaţi, după ce am fost la Piteşti, pot afirma că XXL face referire la mărimea sufletului. Chiar îmi place cum sună: oameni cu suflet XXL.

Elena Toma nu s-a mulţumit să primească nişte texte la concurs, apoi să anunţe rezultatele. Acesta a fost doar pretextul. A dorit să interacţioneze cu fiecare, să creeze împreună cu oamenii întâlniţi în spaţiul virtual un adevărat univers al celor iubitori de cultură, de artă, de frumos. Şi nu s-a oprit aici: dacă totul ar fi rămas în virtual, ar fi semănat cu o iluzie. Viaţa noastră e plină de iluzii, nu se simţea nevoia de una în plus. De aceea, făcând eforturi pe care numai dumneaei le ştie, contactând oameni XXL, a reuşit să ne adune într-o frumoasă locaţie a nu mai puţin fascinantului oraş Piteşti, în data de 19 octombrie 2012.

Mă grăbesc să spun totul şi sar etape. Încă n-am ajuns la Piteşti. Acolo se află doar doamna Toma, iar eu la Slobozia. După ce i-am trimis, în format electronic, o revistă „Helis”, m-a sunat să mă întrebe ce revistă-i asta şi dacă n-am vrea să devenim parteneri ai recent înfiinţatului Radio Club XXL. Am vorbit cu redactorul şef – domnul Gheorghe Dobre – a fost de acord, şi iată-ne parteneri întru ale culturii. În baza acestui parteneriat, revista „Helis” a acordat un premiu la concursul Univers Românesc XXL, elevei Tabita Streinu (13 ani) din Drobeta Turnu Severin. Mama Tabitei, doamna Daniela Streinu, mi-a spus că Tabita este foarte fericită. Noi nădăjduim să-i dăm aripi cu modesta noastră contribuţie şi chiar am rugat-o pe doamna Daniela să o încurajeze şi să o ajute cât poate în exprimarea pe mai departe a talentului şi pasiunii sale. Evident, sperăm să audă/ citească şi profesorii de română ai Tabitei, şi nu numai ei.

Design: Florin Dănilă

Tot în baza parteneriatului cu revista „Helis”, doamna Elena m-a întrebat, aşa, fără pregătire prealabilă, dacă nu vreau să devin redactor al unei emisiuni de radio în care să prezint revista şi pe truditorii ei, să citesc din creaţiile mele şi ale autorilor slobozeni şi, în general, să spun cam ce-mi place. Am fost extrem de încântată de idee, chiar dacă m-am blocat la incompatibilităţile tehnice dintre programe. Astfel, în marea sa generozitate, doamna Toma îmi alocase două spaţii de emisie: unul joia, la emisiunea „Profil Cultural”, iar altul vinerea, cu emisiunea pe care am intitulat-o, după mai multe încercări: „Din Bărăgan, cu drag!”. Am apreciat enorm încrederea pe care mi-a acordat-o şi faptul că mi-a dat libertate în realizarea emisiunilor. Am aflat cu tristeţe că, momentan, radioul s-a închis. Tristeţea provine nu atât din faptul în sine, cât mai ales din motivul acestei decizii care a aparţinut doamnei Toma. Unul dintre redactorii îndrăgiţi ai radioului şi bun prieten al doamnei Toma – domnul Mircea Vrăjitoru din Constanţa – este destul de grav bolnav. Elena Toma a închis radioul adresând lui Mircea Vrăjitoru un ultimatum: „Până ce n-ai să te faci bine, n-am să-i dau drumul!”. Să ne rugăm pentru sănătatea lui Mircea şi pentru revenirea radioului!

La Piteşti, am fost invitată împreună cu Gheorghe Dobre. Eu, în calitate de premiantă (atât la proză, cât şi la poezie), domnul Dobre, în calitate de redactor şef al revistei „Helis” şi preşedinte al Asociaţiei Culturale „Helis”. Domnia sa, din motive nemotivate, nu a putut veni. Astfel, Asociaţia Helis a fost reprezentată de doamna Creola Buzu. De unde până unde? Păi… de la Vitalie.

Foarte mândre de noi că am nimerit autostrada Bucureşti-Piteşti (via centura Bucureştiului), am uitat să ne oprim la timp. De fapt, indicaţiile preţioase ale unui taximetrist (care a sărit peste un „dreapta, la primul sens giratoriu”), ne-au trimis tocmai la Poiana Lacului (la vreo 15 Km de Piteşti). Nu-i nimic, a fost un drum minunat prin pădure, într-o zi blândă de toamnă în care auriul copacilor parcă te umplea de lumină. E frumos drumul până la Poiana Lacului, dar, dacă vreţi să ajungeţi la „Cornul Vânătorului” nu uitaţi să faceţi de două ori dreapta, dreapta, la sensurile giratorii. Ei, tot păţitu-i priceput! 

„Cornul vânătorului” este o locaţie absolut mirifică şi nu-mi imaginez anotimp în care să arate mai frumos decât toamna. Însă, dacă mergeţi toamna, nu uitaţi să vă luaţi şi casca de protecţie. Mai pică din când în când câte o castană sau ghindă. Eu am luat două: una în parbriz şi una în cap. Şi nu mi-e de parbriz, că acela se schimbă… N-am să trec repede peste „Cornul vânătorului”. Nici n-am să-l descriu. Cine vrea informaţii le găseşte pe internet, sunt şi fotografii „rotitoare” pe site-ul locaţiei. Eu vă voi spune doar ceea ce nu găsiţi pe internet, oricât aţi căuta. Google search n-a ajuns la performanţa (şi daţi-mi voie să-mi exprim convingerea că nici nu va ajunge vreodata) de a depista oamenii cu suflet XXL. Unul dintre aceştia este Patronul Liviu Iliescu, cel care a pus la dispoziţie, timp de 2 zile, cazarea, masa şi sala de desfăşurare a festivităţilor pentru toţi cei prezenţi la festival. Vi se pare mult? Vi se pare puţin? Faceţi la fel aceia care vă permiteţi şi aflaţi răspunsul! Iar aceia care nu vă permiteţi, înghiţiţi-vă replica „Las’ că are de unde!” (în cazul în care v-ar da târcoale)! L-am surprins ajutând la aranjarea meselor, privind cu ochiul atent la detalii, iar când a fost invitat la microfon, a spus vreo două cuvinte, cu grijă să nu pară în centrul atenţiei. L-am felicitat şi i-am mulţumit pentru gestul său şi mi-a răspuns cu modestie: „Nici eu n-am avut dintotdeauna; apoi, cultura trebuie ajutată”.  

Doamna Toma ne-a aşteptat în holul hotelului, apoi am ieşit în grădina de vară, unde ne-a dat indicaţii despre ce avea să urmeze. Ce avea să urmeze a fost o festivitate cumva mai altfel, combinată cu filmare pentru realizarea a două filme – unul pentru emisiunea „Treptele succesului” de la Curier TV Piteşti (redactor: Elena Toma, operator: Alin… Vitamină), iar altul pentru un concurs de scurt-metraje. Aşadar, doamna Toma e hotărâtă să ne arate lumii. Sperăm ca lumea să nu ne arate cu degetul. 

A fost o experienţă intersantă, cu tot ce s-a petrecut acolo. Am admirat nespus elevii pregătiţi de Elena Toma, foarte talentaţi, care au cântat, au dansat, au încântat. Toată stima, doamna Toma! Am spus-o şi nu voi înceta s-o spun: avem o generaţie de tineri frumoşi, deştepţi şi talentaţi. Trebuie numai să „pună cineva mâna pe ei”, să-i adune de pe străzi, din baruri şi de pe aiurea, şi să-i pună că cânte, să danseze, să picteze, să joace teatru, şah, tenis, să scrie, etc, aşadar să le stimuleze cumva creativitatea şi talentul. 

Am avut ocazia să-i ascultăm pe cei premiaţi, dar nu numai. Un „personaj” pitoresc şi încântător este doamna Olga (de profesie avocat sau procuror), dar care, intrând în Salonul Oval cu braţul plin de flori, s-a recomandat „Olga, florăreasa”, dumneaei fiind deţinătoarea unei florării. Ne-a spus cu zâmbetul pe buze că afacerea cu florile e destul de profitabilă, mai ales de pe urma bărbaţilor. Dar nu numai. „Unii sunt aşa de îndrăgostiţi că nu-şi mai dau seama că, dacă Olga ar vorbi, ar ieşi război civil”. Să nu vorbiţi, doamna Olga! Fix asta ne mai lipsea – război civil. În rest, de nimic nu ducem lipsă.

Alături de noi a fost şi fiica cea mică a doamnei Elena – Ana-Maria Toma – solistă la cafeneaua „Iguana” din Bucureşti, împreună cu al său prieten (slobozean!), Liviu. Creola a descoperit în Liviu un fost elev. Ce mică-i lumea! Sau, cum spunea cineva: „Lumea nu-i decât un sat mai mare”.

M-am bucurat să-i cunosc şi pe Liviu Dumitrana („vinovatul” fără vină de apariţia radioului), Corina Militaru şi domnul Militaru, Lili şi Costel Cristea (redactori), Ionel Riţi, Dorel Pietrăreanu, Ana Ranete, Ioana Stoilă. Cu toţii i-am cântat „Mulţi ani trăiască” doamnei Toma, a cărei zi de naştere fusese „ieri”, adică pe 18 octombrie. La rândul ei, artista Elena Toma ne-a încântat cu vocea sa, cu care a vrăjit mulţi oameni, cu nişte ani în urmă.

Dincolo de povestea acestui festival, de cele petrecute acolo, m-a impresionat până la zguduirea simţurilor povestea de viaţă a Elenei Toma, spusă pe scurt de ea însăşi. Mai bine de o oră, am ascultat toţi, abia îndrăznind să respirăm, o „spovedanie”, am asistat la derularea pe fast forward a firului unui destin cutremurător, dar la capătul căruia se află multă lumină. Voi spune doar concluzia dumneaei: „Am înţeles că rostul meu e să-i fac pe oameni fericiţi. Nimic pentru mine, totul pentru alţii”. Nu sunt îndreptăţită să vorbesc despre aceasta, nici nu vreau să-mi fac „rating” pe seama unei poveşti care nu-mi aparţine; ştiu numai că, dacă aş fi văzut un film (posibil să fie făcut unul), aş fi considerat că autorul scenariului a exagerat, că nu este deloc realist, că nu, astfel de lucruri nu se pot întâmpla. Şi totuşi, viaţa e uneori un regizor suprarealist care ne obligă să asistăm neputincioşi la propriile drame ale trecerii noastre prin această scurtă călătorie pământeană. Noi devenim actorii care n-au voie să schimbe replica, decorul, „partitura”. Piloţii care au pierdut legătura cu turnul de control, fiind nevoiţi să-şi poarte singuri aeronava prin ceaţă. Şi totuşi, şi totuşi se-ntâmplă minuni! O astfel de minune s-a întâmplat Elenei Toma, nouă, celor care am cunoscut-o şi o preţuim pentru ghiduşiile pe care le pune la cale din „palatul culturii mele”. Îi dorim ani mulţi şi fericiţi şi cât mai multe întâmplări XXL! La care, evident, să fim şi noi de faţă.

A doua zi, după micul dejun, după ce am mai depănat diverse poveşti, am împărţit reviste şi cărţi (misiune specială de la „şeful” Dobre), ne-am luat la revedere. Ce frumos cuvânt! Revedere. Cu toate că uneori îl spunem fără să-l onorăm. Am profitat de ocazie, pentru a mai vedea ceva din oraşul Piteşti. Foarte aproape de „Cornul Vânătorului” se află Mănăstirea „Sfânta Treime” şi Parcul Trivale de care piteştenii sunt aşa de mândri. Au şi de ce. Aşa cum aveam să constatăm şi prin alte parcuri, acestea sunt nu doar frumoase şi curate, ci şi dotate cu aparate de fitness, la care accesul este permis gratuit tuturor. Un proiect al Primăriei Piteşti. Vrem şi noi, domnule Primar! 

După ce ne-am limpezit privirile cu frumuseţea din jur, ne-am mai luminat puţin sufletele la Mănăstire, am luat drumul înapoi spre casă. Despre care nu voi mai povesti. Veţi spune că e prea de tot, că inventez. Atâta vreau să vă întreb: v-a reuşit vreodată performanţa de a intra pe autostradă pe contrasens? (Ca-n bancul ăla: Soţia îşi sună soţul şi-l informează: „Ai grijă, dragă, că anunţă la radio că a intrat un ameţit pe autostradă pe contrasens! La care soţul îi răspunde superior: „Unul singur? Da’ de unde! Sunt o grămadă!”). Nici mie, nu vă speriaţi. Dar am fost la un pas. Noroc că Dumnezeu îi apără şi pe ameţiţi! Doamna Toma, n-aţi putea aranja pe la Ministerul Transporturilor să facă şi o autostradă XXL?

Slobozia, 24 octombrie  2012

http://www.youtube.com/watch?v=ogChp_RDPeY