Noapte ca oricare alta

Poveste dintr-un „mai” de demult

O gară – nimic mai banal. Puf de castani risipindu-se – ca şi bucuria clipei. Frunza îngălbenită în mai, căzută pe masa noastră, vorbea de tristeţi prea devreme. O mie de vorbe – doar ochii nu mint. Dar a venit şi ceasul când între noi s-a lăsat ghilotina plecării. Aşteptând un tramvai, găseam cu mirare că nimic nu mai este la fel.
         Când am revenit, în plină vară, prinsesem rădăcini lângă râul care trecea sfidător prin centrul marelui oraş. Aşteptând, aşteptând, cu tocurile înfundate în asfaltul fierbinte, cu rochiţa fluturând animată de vântul jucăuş, încercând inutil s-o stăpânesc, gândeam la nefirescul traversării unui râu prin oraşul aglomerat, poluat, ca un triumf al vieţii. Mă străduiam să ghicesc de departe maşina în care vei veni. Albastră. Parcă aşa spuseseşi: albastră. De-atunci, verile mele poartă rochii albastre. Păream ridicolă aşteptând în mulţimea aceea de oameni, forfotind cu treabă. Nimeni n-avea chef de aşteptat în soare. Eu – da. Întotdeauna mi-am socotit viaţa în aşteptări. Unii şi-o calculează în izbânzi. Eu cel mai mult îmi amintesc aşteptările. Şi nu vorbesc de speranţe, de aştepările pe care le ai de la alţii sau de la situaţii, ci de timpul acela în care stai, în care stai şi aştepţi, în care parcă şi timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara distincţie între to expect şi to wait).

A urmat îmbrăţişarea visată. Unele lucruri vin ori prea devreme, ori mult prea târziu. Apoi sărutarea, unind parcă două inimi la fel. Apoi nu mai ştiu. A fost ca un vis. Ca un vis dintre cele pe care ai vrea să ţi le aminteşti, din care nu vrei să deschizi ochii, dar din care nu-ţi mai aduci aminte nimic, în afară de senzaţia de fericire. Ştiam că nu trebuia să mă aflu acolo, avusesem şi intuiţia suferinţei viitoare, dar parcă cine se mai putea opune? Forţa exercitată era prea mare şi amplificată de faptul că ea se distribuia în mod egal în două părţi. Ce fragilă această zbatere între bine şi rău, între fericire şi tristeţe!
           Faruri în noapte – atâtea tristeţi nerostite. Pe drumul de întoarcere, parcă mergeam într-un cortegiu. Parcă urmam la groapă toate iluziile. Cât de puţin îi trebuie omului uneori să se bucure. Dar şi de mai puţin e nevoie să cadă din bucuria lui. A venit momentul acela de aşteptare (alta!) când un gând absurd îmi şoptea că ai să spui ceva care să schimbe rădăcina lucrurilor. În realitate, nimic nu era de spus. Doar eu credeam, trăind pe tărâmuri de basm, imaginând o baghetă fermecată. Ce copilărie!
          Apoi a fost o noapte ca oricare alta. Doar singurătatea părea mai grea ca oricând.

Slobozia, 03 mai 2014

Pictură de Andrew Atroshenko