Lecţii de dicţie

Trenul în gară – între a rămâne şi a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viaţă.

     Îmi ocup locul în compartiment. Singură pe banchetă. Pe cea de vis-a-vis, două „cuvioase”, super evlavioase, în orice caz aşa vor să pară. Vorbesc neîntrerupt despre biserici, despre duhovnici şi moaşte de sfinţi. Mi-e imposibil să nu le aud. Vorbesc tare. Mă fulgeră un gând: Cu mult mai drept păcătosul,  decât cuviosul care se minte pe sine. Poate exagerez, poate le judec greşit, dar tot îmi par false. Măcar şi pentru faptul că-mi lasă impresia că bravează. Ce treabă am eu cu ele? Arunc o ultimă privire pe peron, într-o sforţare de a-mi imprima acea imagine a lui în noapte, îi caut privirea. Plecam doar pentru două zile (petrecute mai mult pe drum), dar când aveam să mă întorc, urma să nu-l mai găsesc. El pleca pentru o lună. Primise o misiune importantă sau cel puţin aşa lăsase de înţeles. Urăsc misiunile importante care te lovesc în fericire. Trăisem două zile de vis, iar visul fusese întrerupt de un telefon. „Am nevoie de tine”, îi spusese superiorul. „Pentru asta şi asta”. Mima indecizia. L-am încurajat din priviri să se ducă. N-am vrut să fiu niciodată o piatră de gâtul nimănui, cu atât mai mult a cuiva care contează. Acceptase. Ce mai conta o lună, dacă tot stătusem jumătate de viaţă separaţi?

Trenul se pune în mişcare. În loc de „la revedere”, scriu cu degetul pe geam: Primăvară târzie – nici liliacul acesta din drum nu-şi merită durerea de-a înflori pentru nimeni. Ce mi-o fi venit cu primăvara? Că doar era toamnă pe sfârşite. De liliac nici vorbă. Dar poate eu aşa mă simţeam: ca într-o primăvară venită mai târziu. Dar nu prea târziu. Geamul se dezabureşte. Din inscripţie mai rămâne doar „durerea”. De ce-o fi rămas doar cuvântul acela? Putea să rămână liliacul sau primăvara. Nu insist. Când eşti fericit, n-ai chef de filosofat. E cald, e bine, trenul mă leagănă, în compartiment e aprinsă doar lumina de veghe, numai bine pentr-un somn.

         Încerc să adorm. Aş fi şi adormit cu uşurinţă, dar cuvioasele nu-mi dau pace. Vor să ştie. Să afle totul. Dacă merg până la capăt – da merg. Ce bine! Ce-o fi atât de bine? Zece ore până în B, cu ele pe cap, cu el departe, apoi dimineaţa fiind nevoită să intru direct în „show”. Chiar dacă nu sunt eu vioara întâi, tot va trebui să-mi iau premiul, să mulţumesc, să zic două vorbe, dacă voi fi solicitată, dacă se poate altceva decât banalităţi. Şi, în orice caz, nu trebuie să arăt ca un zombi. Scriitorul, mai ales dramaturgul, când se arată lumii, trebuie să convingă şi prin înfăţişare. Majoritatea nu conving. Unii o fac intenţionat, considerând că o figură neglijentă (pletos, nepieptănat, Doamne fereşte nespălat) te recomandă din start ca artist. Eu nu consider aşa. Arta lucrează cu frumuseţea. În toate aspectele ei. Cel care crează trebuie să fie un om „frumos”. Că nu e de la natură, nu e. Dar acolo unde chiar depinde de tine, trebuie să depui un mic efort. E-adevărat că nu trebuie să arăţi nici ca un broker de pe Wall Street, dar nici ca un pămătuf tocmai folosit sau ca nişte Sfinte Moaşte (că tot e la temă) proaspăt scoase din raclă.

         Dau iar să fentez închizând ochii, dar nu-mi reuşeşte. Cuvioasele vor să ştie dacă domnul care a rămas în gară e soţul meu. Mă zgândără un gând să pronunţ un cuvânt care să le oripileze – „Nu, e amantul. Unul dintre ei”, dar n-am atâta vlagă. Până la urmă ce să răspund? „Aproape. Ne vom căsători în curând”, dau să le îmbunez. Ridică din sprâncene vexate. Mă doare-n valiză de sprâncenele lor. Tăcerea care s-a lăsat e mai mult decât grăitoare. Pare că evlavioasele simt deodată că nu mai pot respira acelaşi aer cu mine, păcătoasa. Chiar ele, una fecioară (pe cuvântul ei!), alta căsătorită, femeie de casă, cu responsabilităţi, ele care merg la o sfinţire de biserică tocmai în capătul celălalt al ţării, nevoindu-se noaptea pe tren, tocmai ele să păţească aşa ceva? Cu ce-or fi greşit, sărmanele? Profit de „anatema” care s-a aruncat asupra mea, sperând că măcar aşa nu mă vor mai băga în seamă, lăsându-mă să-mi fac somnul. Degeaba! Cuvioasele insistă în conversaţie, pesemne convinse că Dumnezeu le-a trimis în acel compartiment cu misiunea precisă de a salva un suflet păcătos. Văzând că n-au nimerit-o cu soţul, mă chestionează de ce merg în B. După ce am dat răspunsul (nevinovat, în opinia mea), am fost pe punctul de a suna după SMURD. Era musai să fie resuscitate. Ochi peste cap, priviri tulburi, respiraţie sacadată, au, sărurile! Mă încolţise gândul să le resuscitez cu vreo două palme, dar nu meritau palmele mele un asemenea tratament. În cele din urmă, fecioara şi-a revenit prima, doar ca să mă informeze că şi ea a fost aproape de rătăcirea asta, va să zică a încercat să intre în lumea teatrului, ca actriţă, dar a apărat-o Domnul de o asemenea cădere şi nelegiuire etc. Deja simt că-mi bat joc de mine dacă voi continua să le ascult. Le spun de-a dreptul „Noapte bună!”, închid ochii şi chiar adorm până ce se dezmeticesc ele să înceapă iar să vorbească.

         Visez ciulini. Ciulinii pe câmp – cu mult mai fericiţi în bătaia ploii decât trandafirii din glastră. Cu gândul acesta mă trezesc, când piuie telefonul a mesaj. Îmi scrisese. O urare de drum bun, ai grijă de tine, obrăznicătură, vezi ce faci pe-acolo, să nu-i dai gata pe toţi. Zâmbesc. Prilej pentru cuvioase să-şi arunce priviri cu înţeles. Aşadar, nu s-au înşelat: păcătoasă până în măduva oaselor. Auzi! Festival de teatru! Au încercat să mă corupă să merg cu ele la sfinţirea capelei. Că îmi va fi mult mai de folos. Dar eu nu fac înconjurul lumii pentru asta. În plus, am plecat de acasă cu un scop. Le e greu să priceapă. Doar mi-au adus toate argumentele, cum, nu mi-e frică de iad? Ba da, mai ales dacă iadul ar fi populat cu fiinţe ca ele. Dar ăsta e un nonsens. Aşa cuvioase nu pot ajunge decât în Rai. Ele sunt convinse de asta. Mă gândesc că iadul aici, pe pământ, poate însemna şi lipsa de compatibilitate, imposibilitatea de a-l pricepe pe celălalt. Mă întreb cum ar fi dacă aş fi nevoită să le suport nu o noapte cu trenul, ci o viaţă în preajma mea. Încercând să aflu pe care din două o prefer – dacă se poate spune aşa – am ales, totuşi, măritata. Fecioara e mult mai agasantă şi plină de ea. Astălaltă pare mai aproape de viaţă, cu tot cu problemele ei, mai dispusă nu la compromis, dar măcar spre o fărâmă de toleranţă. Şi parcă şi gura şi-o ţine mai puţin strânsă, mai puţin pungită. Mă întreb dacă evlavioasele, la cât de duse la biserică sunt prin toate punctele cardinale, n-au aflat adevărul suprem despre iubirea creştină, dacă le spune ceva „...rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele e dragostea”. Dar de ce mă întreb? Îmi ajung întrebările lor.

         În săptămâna mare – aceeaşi lună, uneori plină, luminând cărarea altor necredincioşi. Cu gândul acesta adorm, când, în sfârşit, se pare c-au fost răpuse şi ele. Dar ce răpuse! Când am deschis ochii, trezită de zgomotul uşor al uşii, am constatat că puteai să tai lemne pe ele. Mă aşteptam să văd controlorul, dar nu. În cadrul uşii se arătase un ins care, profitând de întunericul relativ şi de faptul că toată lumea dormea la ora aia din noapte, plecase după furat. L-am studiat cum stătea cu ochii pe sus după valize, după ce mai întâi şi-i aruncase roată prin compartiment. Hotărâse pesemne că nu-i niciun pericol, cu trei femei. Da’ bine că dormiţi, cuvioaselor! Când era nevoie de voi, să-l băgaţi în sperieţi pe hoţul ăsta, ţinându-i o predică şi ameninţându-l cu iadul, n-aţi găsit altceva mai bun de făcut decât să sforăiţi! Îi fixez privirea neinvitatului, în speranţa că dacă mă va vedea cu ochii deschişi, renunţă. Dar n-avea el ochi pentru ochii mei. Doar n-am să asist cum mă fură! Mă hotărăsc să iau taurul de coarne, vitejeşte, cu inima cât un purice: „Domnule tâlhar, pe asta de deasupra mea să n-o luaţi, conţine cărţi. Luaţi-le p-alea!”, îi indic genţile adormitelor. Luat prin surpindere, speriat chiar, a tras cu putere uşa şi a tulit-o pe culoar. D-ăsta-mi eşti?! Credeam că ai mai multă vână. De amatori e plină lumea! Şi de cuvioase care sforăie. Fraier! Eu mă oferisem să-l ajut să facă alegerea, evitând o dublă tragedie: a lui (când va fi văzut pentru ce se zdrobise, mai erau şi grele!) şi a mea, aceea de a nu avea cărţi să ofer la festival. Oricum ar fi luat ţeapă! Ale picatelor în somn conţineau broboade. Pe care şi le tot probaseră, întrebându-se care le vine mai "şic". Am ratat distracţia. 

         Mă hotărăsc să mă bucur de mirajul călătoriei noaptea cu trenul. Încet, încet, se face dimineaţă. La şase, eram în B. Ne-a întâmpinat o ceaţă cum numai în Londra probabil mai vezi. Oraşul cu clădirile vechi, de demult, îmbrăcate în ceaţă, te transporta într-o lume a fantasticului. Mă întrebam dacă chiar eu sunt acolo, dacă într-adevăr călătorisem noaptea cu trenul, dacă evlavioasele de care tocmai mă despărţisem fuseseră reale, dacă tâlharul chiar deschisese uşa cu ochii după genţi, dacă... dacă el chiar rămăsese pe un peron înveşmântat în noapte, dacă avea să plece într-o misiune importantă, dacă îl voi revedea. Dacă i-a trecut vreo clipă prin minte că între mine şi misiunea aceea, m-ar fi putut prefera. Între curajul de-a face o alegere proastă şi laşitatea de a nu alege – omul mimând neputinţa.

         În teatrul din B, mă simt cu adevărat în alt timp. Decorurile, costumele, portretele foştilor actori, afişele, totul e de natură a te transporta într-o altă lume. Uneori nu doar teatrul, dar şi viaţa pare o iluzie. Într-o încăpere cu uşa deschisă, cineva ia lecţii de dicţie. Şi eu la fel. Iau lecţii de dicţie cu Speranţa – astăzi despre mama ei.

Slobozia, 07/08  mai 2014

Pictură de Andrew Atroshenko