Florentina, faci ce faci şi ne trezeşti amintiri vechi, dureroase. Am impresia că te-am cunoscut (pentru prima oară), atunci la Mizil, când a venit Grigore Vieru şi ne-a cântat Tatiana Stepa din chitară. Cântecul ei, acum, mi-a readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! L-am întâlnit prima şi ultima oară la Mizil, pe 10 oct. 2008, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”… Venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepa…, altă minune a cântecului, care a zburat la stele. (La acea dată, A. Păunescu nu plecase şi el la ceruri –cum o făcuse Tatiana, cu ceva mai înaintea poetului care s-a adresat ţăranului român, ca nimeni altul: Măria ta! ...). Atunci, la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: ,,Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit, frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, dar numai după moartea sa, ce e drept, tableta: ,,Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!”. Şi, ,,pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit demult, de viu, în templul Limbii Române, iar acest cântec al Tatianei (după versurile altui mare om de litere), îmi stoarce o lacrimă pe care încerc să o transform în poezie.
Da, era 10 octombrie 2008. Erau şi marele Grigore Vieru şi Tatiana şi Adrian Păunescu. Muzica şi poezia ne ridicaseră sus de tot. Era o stare specială. Am revenit anul următor la Mizil, fără Tatiana, fără Grigore. Mizilul era mai trist. Mă bucur că avem această amintire frumoasă comună, mă bucur că n-aţi uitat. Ascult adeseori muzica Tatianei Stepa, şi parcă e mai vie ca oricând. Domnul Emil Proşcan a instituit un festival în memoria ei. Să-i păstrăm în inimă pe aceşti oameni care nu mai sunt... şi totuşi sunt. Mulţumesc de popas!
Florentina, faci ce faci şi ne trezeşti amintiri vechi, dureroase. Am impresia că te-am cunoscut (pentru prima oară), atunci la Mizil, când a venit Grigore Vieru şi ne-a cântat Tatiana Stepa din chitară. Cântecul ei, acum, mi-a readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! L-am întâlnit prima şi ultima oară la Mizil, pe 10 oct. 2008, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”… Venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepa…, altă minune a cântecului, care a zburat la stele. (La acea dată, A. Păunescu nu plecase şi el la ceruri –cum o făcuse Tatiana, cu ceva mai înaintea poetului care s-a adresat ţăranului român, ca nimeni altul: Măria ta! ...). Atunci, la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: ,,Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit, frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, dar numai după moartea sa, ce e drept, tableta: ,,Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!”. Şi, ,,pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit demult, de viu, în templul Limbii Române, iar acest cântec al Tatianei (după versurile altui mare om de litere), îmi stoarce o lacrimă pe care încerc să o transform în poezie.
RăspundețiȘtergereDa, era 10 octombrie 2008. Erau şi marele Grigore Vieru şi Tatiana şi Adrian Păunescu. Muzica şi poezia ne ridicaseră sus de tot. Era o stare specială. Am revenit anul următor la Mizil, fără Tatiana, fără Grigore. Mizilul era mai trist. Mă bucur că avem această amintire frumoasă comună, mă bucur că n-aţi uitat. Ascult adeseori muzica Tatianei Stepa, şi parcă e mai vie ca oricând. Domnul Emil Proşcan a instituit un festival în memoria ei. Să-i păstrăm în inimă pe aceşti oameni care nu mai sunt... şi totuşi sunt.
RăspundețiȘtergereMulţumesc de popas!