În anul acela se dăduse decretul
- toată sămânța va rodi! -
incertitudinea tindea către zero
și om m-am făcut!
N-am stat mult prin capitala poleită,
am fugit după foșnetul ierbii,
după cumpăna fântânilor,
după sunetul tălăngilor, seara;
am crescut odată cu pomii,
în hămăitul câinilor de pe strada fără nume,
mi-am asumat noroaiele pământului
și gustul sărat al lacrimilor mamei,
zborul fluturilor în absența tatălui.
Lumea era frumoasă în toată urâțenia ei.
Astăzi, caut cu ochi de copil
frumusețea aceea parcă tot mai stinsă;
o mai găsesc uneori
prin vreo cruce căzută-ntr-o rână,
prin mireasma iasomiei și-a reginei-nopții,
prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac;
dar cel mai mult mi se face dor căutând-o
în ochii oamenilor.
Viața și-a tras rochie nouă,
mai scurtă, tot mai scurtă
și mie îmi vine să-i spun:
„măi viață, nu-i frumos să ți se vadă lenjeria,
mai trage și tu de rochia aia!”
Slobozia, 29 martie 2016
Mulțumesc!
RăspundețiȘtergere