Gânduri dulci-amărui
Copil uimit, prin fața căruia defilau păpușile din
linguri de lemn - ca o trecere din lumea aceasta, în alta, mirifică, dar atât
de credibilă ingenuității specifice vârstei. O mică Albă-ca-Zăpada,
interpretată pe o scenă prăfuită a unui cămin cultural de țară, cu trandafirași
mici, roșii, prinși în rochița albă, care numai albă nu mai era după leșinul
mimat (jucat) la scena cu mărul otrăvit. Reproșului discret al mamei, sugerând
că aș fi putut leșina „numai nițel”, ceva mai artistic, mai ferit de praful
scenei, încât să-mi protejez rochia, i-am răspuns cu un reproș sever, din
mintea mea de șapte ani: cum adică, ar fi vrut să fiu mai puțin credibilă, mai
puțin acriță, cine-a mai pomenit o Albă-ca-Zăpada care nu știe să moară când
mușcă din mărul otrăvit? N-aveam, ca și acum, noțiunea jumătăților de măsură.
Pe scenă, ca și în viață, se moare de tot și se trăiește până la capăt. Acum,
după patru decenii, mă mir de existența la o vărstă atât de fragedă a conștiinței
artistice. Dar poate n-ar trebui să mă mir, poate Cornel, unchiul prin alianță,
avea dreptate: „Florina, tu să te faci actriță!” În școala generală, au urmat
și alte piese pe care nu doar le-am jucat, dar, în lipsa unei îndrumări
adecvate, le-am și regizat.
Liceană,
m-am „dat în spectacol” cu Grupul Satiric, mică și trecătoare glorie, dar
aducătoare de mari și la fel de trecătoare bucurii.
Studentă, am
vrut să mă înscriu la teatrul „Podul”, dar - iată prostie! - n-a mai vrut
nimeni să meargă, și dacă mă mânca vreun urs... pe sub pod? În schimb, am bătut
teatrele bucureștene cu aviditate, cu sete, poate nu pe atât de des pe cât aș
fi vrut să beau din dulcea licoare. N-aveam haine sofisticate, uneori nici
locuri, dar cu „blugii de gală” nu aveam nicio problemă să ștergem scările de
la Bulandra, Nottara, Teatrul Mic, ori
Național. Eram cârpiți, dar ne luam
doza de frumos, pe care prea-exactele cursuri politehnice nu puteau, nu aveau
cum să ne-o ofere. Uneori, se întâmpla să revedem piese („Hamlet”-ul lui
Tocilescu l-am văzut de cinci ori), să învățăm replici pe de rost, să ne
dedulcim cu savoarea acestora în momentele de tensiune maximă, când așteptam cu
stomacul tremurând pe la uși, în fața sălilor de examen.
Ulterior,
de câte ori am putut, m-am reîntâlnit cu această minunată artă, mult prea rar,
din păcate, fie în săli de spectacol, fie urmărind ecranizări pentru
televiziune. Mi-am stabilit și preferații, deși e poate nedrept să fiu atât de
exclusivistă: Cehov, din dramaturgia universală și Mihail Sebastian din cea
românească. Atunci când m-am apucat de scris dramaturgie (că deh! dacă tot
aveam oful la inimă, am zis să-mi „construiesc” eu singură ceea nu am, să-mi
fac „teatrul” meu, așa cum, în copilărie,
îmi inventam poveștile sau le schimbam finalul prea trist, pentru că nu
îmi plăcea), când am început să scriu
teatru, așadar, mi-am zis că mă voi considera dramaturg dacă voi scrie o
singură piesă (una singură!) la nivelul a „Trei surori” sau „Steaua fără nume”
sau „Jocul de-a vacanța”. N-am scris-o încă. Poate nu voi scri-o niciodată. Chiar
dacă am câteva piese, unele premiate, altele doar intrate în selecția finală a
unor concursuri, altele publicate, una jucată, pe ici, pe colo, în mai multe variante, dar piesa ACEEA n-am
scris-o încă. Sunt, însă, datoare să mai încerc.
Și iată
cum, făcând această retrospectivă, pe repede înainte (sau înapoi), constat că,
pentru mine, TEATRUL e încă o rană deschisă.
Slobozia, 26/ 27 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu