Când noaptea cobora peste sat,
mă adunam și eu de pe drumuri,
obosită de-atât alergat prin orz,
până departe, la șosea;
toată lunca era a noastră
și noi, ai ei,
ne primea cu brațele deschise,
copii ai soarelui și-ai câmpiei.
Înainte s-adorm, mă întrebam ce mai fac,
uneori visam că-l voi cunoaște pe tata...
până ce somnul trăgea cortina
peste ziua de ieri.
Când noaptea cobora peste sat,
se întâmpla o liniște
pe care câteodată o caut
în lada de zestre a copilăriei.
Slobozia, 15 martie 2016
Pictură de Vladimir Volegov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu