Priveam pe fereastra
autocarului, umplându-mi sufletul de frumuseţea acelei zile de vară pe
sfârşite. Se duce vara. O să vină toamna
peste noi, să ne potopească. Şi-aşa, de la o vreme, anotimpurile se succed cu
repeziciune, acum e Crăciunul, acum Paştile; se duc anii noştri... de-am trăi
măcar vreo trei sute! Am avea timp să spunem toate cuvintele nerostite, să
închidem toate parantezele neînchise, să descuiem toate lacătele, să aruncăm în
aer zidurile. Mă simţeam bine, soarele mă răsfăţa prin geam, autocarul se
legăna ca o barcă pe valuri, legănare care mie îmi făcea bine. Altora, nu. La
răstimpuri, când lua câte-o curbă mai strânsă, corul cucoanelor simandicoase
emitea la unison câte-un "aaaau!" Ce-o fi fost în mintea şoferului,
adică în sinea lui, doar el ştie. Altfel, nu-şi permitea să comenteze în faţa unor somităţi. Vai de el! Singurul
bărbat cu un autocar plin de femei, pe care să le duci şi să le mai şi aduci de
la mare distanţă, suportându-le toate hachiţele, crezându-se una mai importantă
decât alta, îndreptăţite, de bună seamă, să comande fiecare cum îi tuna.
Totuşi, suportase cu eroism; eu, în locul lui, dădeam demult drumul volanului
şi le pofteam la condus. Doar în scurtele pauze pe care le făceam, îşi vărsa
năduful pe câte-o ţigară pe care-o termina din două fumuri.
Da, mă simţeam chiar bine. Îmi plăcea
ideea că mai avem drum lung de străbătut, mă izolasem cumva în lumea mea,
detaşându-mă de zumzăiala din jur, visând cu ochii deschişi de să se sperie
visul, nu alta. Era prea frumos, ca să dureze. Orice lucru îmi fusese în viaţă
prea frumos durase cât zborul unui fluture. Ca şi acum, când am auzit-o pe
Sonia scoţând un sunet ascuţit, altfel decât corul aolelilor generale, din
care, oricum, ea nu făcea parte. Stătuse cuminte pe scaunul ei, mai schimbând
câte-o vorbă, mai schiţând câte-un zâmbet. O studiasem discret, remarcându-i
frumuseţea, chiar dacă nu-mi plăcea să recunosc. La strigătul ei, probabil
sesizând şi el că nu era aşa, de flori de măr, şoferul şi-a ieşit din muţenie,
întrebând scurt: "Ce-i?" "Cred că nasc", a venit, la fel de
scurt, răspunsul. Fix asta ne mai lipsea!
În pustietatea asta, unde nu vezi casă, nu ţipenie de om, cu sclifositele astea
pe cap, exact de asta aveam nevoie cu toţii. Mai ales eu, în starea de beatitudine
în care mă aflam. Primul gând, egoist, care se pare că e cel care ne
defineşte, a fost să-i zic: "Naşti, şi scuteşte-ne de spectacol, că doar
n-am contribuit şi noi la procreere!" Nu era doar un gând egoist, ci şi
unul gelos. Apoi, imediat, mi-am amintit că Petru mi-o încredinţase, să am
grijă de ea. "E mai sensibilă, ştii, în starea asta". "Şi dacă-i
sensibilă, de ce-o laşi pe drumuri?", îmi venise să i-o retez, enervată de
tupeul lui. Bănuiam că ştie că sunt îndrăgostită de el, deşi nu i-o mărturisisem
niciodată, şi mi se părea o cruzime, chiar un afront faptul că tocmai pe mine
mă găsise din mulţimea de muieri care plecaseră de nebune. Dar acum îi dădeam
dreptate, a ştiut că numai în mine putea avea încredere. Aolitele începuseră să
se văicărească mai tare, creând zarvă şi panică, dând sfaturi care mai de care,
dar nefăcând niciuna nimic. Sonia s-a uitat spre mine cu nişte ochi care parcă
cereau ajutor, şoptindu-mi: "Mi s-a rupt apa". "Iar mie mi se
rupe de apa ta!", mi-a dat iar ghes gândul vrăjmaş. Totuşi, nu puteam să-i
fac asta lui Petru. În fond era copilul lui, parte din el; ce fel îl iubeam,
dacă lăsam, cu bună ştiinţă, să piară copilul care venise atât de târziu, pe
care şi-l dorise mai mult decât orice. Am hotărât că-i cazul să m-adun, să fac
ce pot şi ce depinde de mine în situaţia aceea deloc roz-bombon. Şoferul
trăsese deja pe dreapta într-un refugiu şi, depăşit de situaţie, uşor panicat,
ieşise pe scara maşinii şi sorbea dintr-o ţigară. În creierul munţilor, la mare
distanţă de orice aşezare umană, cu hârbul ăla, n-aveam nicio şansă să ajungem
la timp în civilizaţie.
Prima dată am urlat mai tare decât
corul bocitoarelor, poftindu-le pe toate afară, cu excepţia uneia care mi se
păruse mai stăpână pe ea. Am scos telefonul să chem salvarea, dar semnalul îl
înghiţise lupul ca pe Scufiţa Roşie. I-am pus pe toţi să verifice, acelaşi
rezultat. Totuşi, am apelat numărul de urgenţă, amintindu-mi că acela se
formează în orice condiţii. Ţi-ai găsit! Am desemnat-o pe "asistenta"
pe care mi-o alesesem să sune continuu la 112 şi, dacă obţine răspuns, să cheme
salvarea. Dar nu era timp de pierdut, Sonia deja intrase în travaliu,
spunându-mi că simte copilul cum împinge. Am avut şi eu un scurt atac de
panică, nu asistasem niciodată nici măcar la naşterea unui pisoi, îmi era
frică, milă... Mă gândeam ce curajoasă era bunica, nesfiindu-se să ajute
animalele mari la fătat. Mi-aş fi dorit să fi fost şi eu ca ea. Dar eu nu
suportam nici să văd sânge, apoi, civilizaţia ne-a cam boierit. Doamne, ce să fac? Deşi speriată, simţeam
clar că de mine depinde totul. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ce-i spuneam lui
Petru? Cum aş fi apărut în faţa lui? Tâmplele-mi zvâcneau cu putere, mâinile-mi
tremurau, dar eu trebuia să fac ceva! Rodica, pe care-o oprisem cu mine,
tremura şi ea, tot încercând zadarnic să prindă Salvarea. Am sperat că mai am o
şansă. Am ieşit afară şi-am întrebat dacă se pricepe vreuna la naşteri. Nici nu
m-au băgat în seamă. Erau cucoane simandicoase, când născuseră ele le stătuseră
trei doctori la fund şi, oricum, n-ar fi conceput să se murdărească. În plus,
se pare că le apucase o foame subită. Muşcau cu poftă din nişte sandviciuri,
sporovăiau, gesticulau. Mi-am adus aminte că uneia i se adresau celelalte cu
"doamna doctor" şi am sperat că n-o fi doctor în istorie; de obicei,
cu apelativul ăsta te adresezi medicilor. M-am dus glonţ la ea:
- Sunteţi medic?
Uimită de întrebare,
m-a strivit cu privirea de la înălţimea ei de cocostârc, aruncându-mi din
vârful buzelor:
- Nu.
- Atunci de ce vi se
spune "doamna doctor?"
- Pentru că soţul meu
e doctor în medicină.
Aha! Nu ştiam că titlul se ia prin contact, ca bolile
venerice.
- N-aţi auzit de
celebrul Scărlătescu?
Mi se rupe! Totuşi, mai fac o încercare, sperând că "celebrul Scărlătescu"
pusese ochii pe vreo asistentă care l-a şi păcălit s-o ia de nevastă.
- Nici măcar asistentă
nu sunteţi?
- Nu, duduie.
- Atunci, ce sunteţi?
Mă gândeam că şi o
infirmieră tot era mai bună decât mine în situaţia dată, o fi văzut şi ea măcar
cum se face.
- Nevastă! Ce nevoie
am să mai fiu altceva? Mă rog, am fost top-model, în tinereţe.
Lămurit! Fix de mersul tău încolăcit pe podium aveam
nevoie.
Mă mulţumesc cu ce am
la îndemână, mi-am mai luat un ajutor - şoferul - am făcut o cruce mare şi-am
zis "Doamne ajută!" Încercam să-mi fac curaj amintindu-mi cum năşteau
femeile înainte vreme, pe câmp, asistate de vreuna ca ele, apoi se ridicau de
jos fără probleme şi mergeau acasă. Am pus şoferul să-mi aducă ce pături are
prin maşină şi am întins-o pe Sonia pe jos, pe intervalul dintre scaune. Nici
măcar nu mai născuse, să fi ştiut de la prima naştere cum e. Transpira toată,
dar nu scotea niciun sunet. Ştiam că o doare, dar mai ştiam şi că femeile cu bun
simţ, chiar dacă se mai vaită cumva, nu urlă ca înjunghiate atunci când nasc. Îşi tot strângea părul de pe cap, într-o
sforţare de a-şi reţine strigătele. Asta mi-a apropiat-o întrucâtva. Şi eu
procedasem la fel când născusem. I-am descleştat degetele din păr şi i le-am
fixat pe picioarele scaunelor, sfătuind-o să strângă de ele. Doamne, ce să fac? Măcar de-ar veni normal.
Dar chiar şi aşa, cum să apuc eu de căpşorul ăla cu oasele neformate, să trag
de el, să iasă afară? Dacă-i scrântesc ceva, dacă-l ating şi-l nenorocesc pe
viaţă? Îi spusesem Soniei să-şi controleze respiraţia, dar a mea o luase
razna de tot. Ca şi inima ca şi toate cele. Am întrebat şoferul dacă n-avea
vreo duşcă, aşa aş fi tras un gât să prind curaj! Evident, n-avea. Mi-am vărsat
năduful asupra lui:
- Atunci, fă şi tu
ceva pe lumea asta! Aruncă naibii mahoarca aia şi mişcă-ţi fundul şi adu trusa
de prim ajutor, şterge foarfecele cu spirt sau cu un dezinfectant ceva, că o să
avem nevoie! Şi stai de pază, să nu prind vreo smiorcăită că-mi vine pe cap,
până ce nu spun eu!
S-a executat, parcă bucuros că avea
ceva de făcut, care să-l ajute să iasă din starea de agitaţie care-l
cuprinsese. Mi-am dat şi eu pe mâini cu un gel antibacterian pe care-l aveam
prin geantă şi m-am pus pe aşteptat. Parcă aşteptam apocalipsa. Şi chiar a
venit. Nu mai ştiu cum am tras copilul, cum i-am tăiat cordonul (de asta mi-a
fost cel mai frică!), dacă l-am curăţat de ce avea pe el. Mă obseda întrebarea:
când am mai trăit asta sau unde am mai văzut-o? Apoi mi-am amintit scena din
"Pe aripile vântului". Nimic nou sub soare! Şi prostănaca aia de
Scarlett O'Hara îşi asistase prietena la naştere, fiindcă era îndrăgostită
lulea de zmeul Ashley. Şi ea, ca şi mine, ar fi putut s-o lase să se descurce
cum o putea, eventual n-avea decât să crape, abia i-ar fi netezit calea spre
cel iubit. Şi totuşi, n-o făcuse.
M-am dezmeticit când mi-am dat seama
că fiinţa care venise pe lume în pustietatea aia avea nevoie de ceva de
îmbrăcat. I-am adresat Soniei
întrebarea:
- Ai ceva scutece la
tine?
A început să plângă, cerându-şi
iertare, că nu se aştepta. Susţinea că fusese o naştere prematură. Dar mie
nu-mi folosea la nimic, nici mogâldeţei care orăcăia. Mi-am scos bluza, felicitându-mă
că era dintr-un material moale, de bumbac, l-am înfăşat cum m-am priceput, apoi
am pus şoferul să-mi dea cămaşa lui să mă acopăr. Senzaţia pe care am avut-o
ţinând copilul pe care l-am ajutat să dea nas cu lumea - n-aş putea s-o
descriu. I l-am pus maică-sii pe piept, apoi n-am mai ştiut nimic.
Când m-am trezit, Petru era lângă
mine. Am crezut că visasem. Mi-a zâmbit. Am întrebat de Sonia.
- E bine, sunt
amândoi la maternitate.
- Şi tu de ce eşti
aici?
- Am venit să-ţi
mulţumesc.
Am făcut un gest de
lehamite din mână, ceva gen: "De mulţumiri am sacul plin!"
- Eu ce caut aici?
Unde sunt?
- În spital. Ai
leşinat imediat ce i-ai dat copilul Soniei. Când a venit, în cele din urmă,
Salvarea, v-a luat pe amândouă. Eu am venit cât am putut de repede, după ce m-a
anunţat ea.
Privind la mine, m-a umflat râsul,
încă purtam cămaşa şoferului. Apoi, brusc, zâmbetul mi-a dispărut. Mă gândeam
ce complicată-i viaţa. Eram mulţumită, chiar mândră că mă descurcasem într-o
situaţie în care n-aş fi crezut vreodată să fiu pusă, darămite s-o mai şi rezolv.
Dar gustul amar nu dispărea. Mă tot întrebam ce lecţie mi-a dat viaţa, ce se
cerea învăţat, băgat la cap, urmat... Apoi, mi-am amintit. Mi-am amintit că mai
văzusem asta undeva. Palma pe care o primise, în final, Scarlett fusese atât de
dură, încât eu n-aş fi putut-o suporta. Iar eu nu voiam să urmez aceeaşi cărare
cu spini. Să suspini ani buni după un bărbat, ratându-ţi viaţa, anulându-ţi
visele, respirând numai pentru el, pentru ca, în final, să afli că el nici
măcar nu te-a iubit, că nu te-a privit nici măcar o secundă ca pe o posibilă
parte din el. Brusc, m-am dezlegat de Petru, cum se separă apa de ulei. Descătuşată,
am repetat gestul de lehamite, spunându-i pe un ton hotărât, spre marea lui
stupoare:
- Dispari!!!
Şi, după ani de zile, am avut
sentimentul că, în sfârşit, sunt un om liber.
Slobozia,
29 aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu