Gânduri dulci-amărui
Mă întreb uneori despre rosturile lumii. Mă
rătăcesc în cuvinte, fără să aflu răspuns. Alteori îmi căşună că nu sunt din
lumea aceasta. Eu sunt dintr-o lume a dreptăţii, a frumuseţii şi aspiraţiilor
înalte. Picată într-o mocirlă de invidie, ranchiună, prostie şi fudulie. N-o
spun cu îngâmfare, o spun cu tristeţe. Pentru că nu înţeleg. Aşa cum nu înţeleg
perfidia. Ce simplu ar putea să fie totul!
Astăzi,
mergând pe stradă, pe jos, o potaie mică, albă şi creaţă, semănând cu un
căţeluş de jucărie, a zbughit-o de lângă stăpânu-său şi a simţit nevoia să mi
se gudure la picioare. Iar eu am simţit nevoia s-o mângâi. Am schimbat câteva
drăgălăşenii, după care fiecare şi-a văzut de drumul său, eu înspre casă, potăiţa
urcată într-o maşină, nu înainte de a-mi mai arunca o privire. Nimic meschin în
gestul animalului, hrănit, spălat, alintat (l-ai fi suspectat de vreun interes
dacă ar fi fost maidanez şi dacă ai crede că şi câinii ştiu să se prefacă). Ce
frumoasă declaraţie reciprocă de simpatie (aş zice prea mult de iubire)!
Dansatorii
din Săveni mi-au cam pus nodul în gât. Nu doar pentru că erau copii frumuşei şi
au dansat minunat. Ci pentru că m-au azvârlit în timpul copilăriei (al primei
copilării petrecute în satul acela pe care, când l-am revăzut nişte ani în urmă,
l-am găsit mai stingher, mai sărăcuţ, mai lipsit de strălucire). Am fost pentru
câteva clipe în timpul acela - unic şi indescriptibil - în care totul pare neîntinat
şi pur. În timpul când eram în stare să
privesc o piatră ore în şir, aşteptând să se tranforme într-un palat, ori când
presăram seminţe de floarea soarelui într-o găletuşă cu apă, convinsă că ele se
vor tranforma în copaci. Şi dacă asta nu se întâmpla, era numai pentru că eu nu văzusem, nu pentru că n-ar fi fost
posibil să se întâmple. Palatele şi pădurile copilăriei sunt realităţi prin
care ne mişcăm având convingerea existenţei lor.
Fetiţa
frumoasă şi delicată mi-a amintit de mine mică (nici ea nu părea aparţinând
locului care o găzduieşte). Şi de întrebarea fiului meu, când era la grădiniţă:
"Unde eram eu, când tu erai mică?" Răspunsul teribil de inteligent pe
care l-au scremut bieţii mei neuroni ingineriţi a fost: "Pe atunci, tu nu
erai." Răspuns care nu l-a mulţumit neam. Astfel că ne-am învârtit destul
de mult în jurul paradoxului: "Unde eram eu (fiul tău), când tu erai mică".
Până la urmă, m-a lămurit tot el, după mai multe încercări eşuate de-ale mele
de a-l convinge că nu era: "Cum, măi, să nu fiu? Eram!" "Bine,
atunci dacă insişti că erai, spune tu unde erai!", i-am aruncat exasperată
de insistenţe. Răspunsul a venit firesc de pe buzele lui: "La Doamne
Doamne!" În faţa copiilor, noi, adulţii, suntem cei mai mari idioţi. La
Doamne Doamne. De-acolo venim şi acolo ne ducem. De-aceea, lumea ni se pare
uneori străină, mânjită, meschină, spoită şi vulgară ca o cocotă ieftină. Care
ne mai şi tentează uneori cu oferta ei, din care ne mai şi înfruptăm, unii mai
discret, alţii cu lăcomie, până când ni se-apleacă.
Când
simt nevoia unei guri de aer în suflet, îmi iau tălpăşiţa mental spre satul
primei mele copilării. Şi ascult versurile lui Blaga: "Uite, e seară,/ Sufletul
satului fâlfâie pe lângă noi/ ca un miros sfios de iarbă tăiată..."
Slobozia, 03
aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu