Maria cea fără de moarte - de Gaby Michăilescu (V)

 Editura "Eikon", 2013

Partea a IV-a

„Se risipeşte mesianic, în armonii nebănuite”

„De unde să încep şi unde să sfârşesc, gândind la amintirea magnifică a Mariei Tănase?...  Frate cu ea, de vis, şi impresar de vedetă care nu se mai naşte, i-am stat în umbră cât a colindat provinciile româneşti. Fără alegere, le-a cântat pe toate, în aşa fel că s-a înfiorat şi gingaşul fir de iarbă. Vuiau sălile la apariţia ei, de regină neîncoronată, în cele 42 de turnee pe care le-am făcut împreună.

Şi, halucinant, Maria muşca din veşnicie tâlcul doinirii româneşti, care îngânase atâtea izbelişti trecute… Pica din dăruirea-i arzătoare aşa dramatism pe ascultătoarele suflete, că totul era o comunicare sacră, de priveghi. Ca, numaidecât, legănările ei să bată în inimi săltat de horă, de sârbă, covârşitoare bucurie de viaţă. (…) S-au dus ani 38 de la ultimul zbor al Mariei Tănase sfârşit între astre… A şuierat vântul, haiduc, s-a copt grâul din caldul pâinii (…) şi s-a dus pe firul caracteristic al anotimpurilor atâta frunză verde românească, atât cât amintirea ei să dăinuiască în veci. Nu se poate mai mare şi mai sus… Apariţia ei pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o – oamenii nicidecum – că fusese sortită să ardă pe rugul dăinuirii sale, într-o cumplită înaripare. (…) Frunză verde, frunză galbenă/ Tu mă saltă, tu mă leagănă… (…) N-a fost o alta să-i semene… Încălecând secolele, venită foarte de departe, din adânc de neam. Fascinantă apariţie, de miracol, nedesluşită în totul cât fost-a să ardă, doinind. Un început şi un sfârşit de cântec românesc… (…) Supreme aduceri aminte aprind în mine eternul suvenir al adorabilei Maria Tănase, cea fără de moarte. Adevăratul cântec românesc, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam. De sacra ei doinire lipesc bătăile inimii, acum când vocea ei străfulgeră luminile rampei. La crâşma din vale, cântă Maria. Maria!... Maria!... Maria!...”

Riduri pe inimă…

„Şi marea Sală Polivalentă a Bucureştiului a fost înălţată ilegal, pungăşeşte, pe cele două pogoane de pământ proprietate a Mariei Tănase, Pasăre Măiastră a românismului! Căsuţa din Livada cu Duzi a mai stăruit un timp împreună cu montruozitatea de pe deal. Avea între zidurile ei respiraţia scumpei Meme şi tânguirirle ei româneşti. Mult am mai alergat pe la autorităţi cu Aurica Tănase, soara mare a cântăreţei, prima născută, ca să nu fie dărâmată. Promisiuni favorabile de peste tot. Constanţa Crăciun a opinat să fie păstrată în picioare - relicvă a milenarului cântec românesc. Dar, până la urmă, hotentoţii nu s-au lăsat, şi-au dat pe faţă fierea, ştergându-i amintirea ei şi a Mariei cu buldozerul!”

„1936. România invitată la festivalul Interbalcanic de dansuri Populare organizat de Primăria Istanbul. (…) Preşedintele Kemal Atatürk invită formaţiile într-unul din somptuoasele palate care găzduiseră înainte haremurile. Echipa se opreşte într-o vastă încăpere cu coloane, unde odinioară eunucii păzeau cadânele cu iataganele. În mijlocul încăperii se scăldau favoritele sultanului. Fusese golit, devenit locul unde urma să aibă loc spectacolul. La un moment dat, intră Atatürk însoţit de cele cinci fiice adoptive şi de suită. Ropote de aplauze. Unii se reped să-i sărute mâinile. Divinizatul conducător ia loc la o masă rotundă pe marginea bazinului.

Au dansat iugoslavii. La sfârşit, şeful delegaţiei se apropie de preşedintele Turciei şi-i oferă un impresionant serviciu încrustat cu pietre scumpe. Urmează Bulgaria. Reprezentantul dăruieşte „lupului singuratic” un serviciu de birou lucrat în aur. România nu venise cu nimic. Doar cu bengeştenii, jocurile strămoşeşti şi scripca lui Moş Stănică… Încep gorjenii. Joacă de minune, supunând marmura bazinului, depăşind predecesorii. Înfocatele rustemuri plac lui Kemal Paşa. Aplaudă fiecare joc. Se isprăveşte. Ce te faci, Harry? (Harry Brauner, însoţitorul delegaţiei – n.n)… Năzdrăvan, îi vine soluţia. Cheamă pe şeful dezlănţuiţilor. Îi spune să se apropie de Atatürk şi să-şi dezlege betele. După care explică preşedintelui turc în franţuzeşte că jucătorii vor să-i facă un dar mai mult simbolic. Să-l încingă cu bete de jucător, căci voinicul încins, nu mai poate fi învins…

Kemal se lasă încins, rotindu-se de câteva ori în jurul lungilor bete care se transformă în brâu prins cu un ac de siguranţă găsit la repezeală la una din gorjence. Potentatul osmanliu îndepărtează pe unul din suită, care vrea să-l descingă. Foarte vesel, coboară scara în bazin şi se prinde în joc cu românii! Strâns în bete, joacă neobosit, pe loc deprinzând străinele jocuri. Toată sala aplaudă furibund, înghesuindu-se la marginea bazinului.

Mustafa Kemal Atatürk, zis „Lupul singuratic”, reformatorul Turciei, încins în bete ţărăneşti, româneşti, joacă pe rupte în bazinul cadânelor, transformat din scaldă, în scenă marmoreană. Preşedintele Turciei, mult divinizatul Atatürk, nu vrea să se mai despartă de betele cu care a fost încins şi cu care părăseşte palatul, la ziuă!”

Alte personalităţi evocate în cartea lui Gaby Michăilescu

„Nichifor Crainic. Aruncat în lanţurile Aiudului, după ce îmbrăcase haina de academician…

Poet, teolog, ziarist, eseist, traducător, fondator cu Cezar Petrescu al revistei „Gândirea”, director al cotidianului „Calendarul”, după ce trecuse pe la „Cuvântul” lui Titus Enacovici şi C. Gongopol şi la „Curentul” lui Pamfil Şeicaru. Pe nume Ion Dobre, de la ţară din Ilfov, dintr-o familie sărmană. Copil, adus de taică-su cu căruţa la Bucureşti, să dea examen de intrare la Seminar, uluieşte întreaga comisie de examinare cu răspunsurile date. După ce se îmbujorează la firtiselele dascălilor, rămâne încurcat, căci află de la director că trebuie să vină la cursuri posedând şi uniforma preoţeştei instituţii, pe care sunt obligaţi părinţii să i-o facă. Ieşit în stradă, unde părintele îl aşteaptă şi gloaba ronţăie coceni, Ionică se lipeşte gânditor, încurcat de zidurile ce îmbucă trotuarul…

-         Cum a fost?

-         Destul de bine.

-         Dar te văz încurcat…

-         Aşa e. Mai bine nu mă aduceai la carte, mă păstrai la coarnele plugului.

-         Cu ce prilej?

-         Păi mi-a spus directorul că atunci când am să vin la începere să mă prezint în uniforma de rigoare. Cum asta?… Matale ai destule greutăţi, îţi mai trebuie încă una şi cu mine?... Când noi, sărăcuţi, măi tată, de unde scoţi bani pentru uniformă şi, probabil, pentru alte multe pretenţii?!...

Părintele nu cedează. Îşi vrea feciorul învăţat. Şi copilului de-atunci, care n-a rămas la coarnele plugului, i-a fost dat să străbată strălucitor studii înalte tocmai la Viena, înflorind lirica noastră cu Darurile Pământului şi Şesuri natale, traducându-i pe Rilke şi Tagore.”

„Radu Gyr. Uriaş al liricii româneşti. Cu lanţuri de mâini şi de picioare, scăldat în sângele Aiudului. Condamnat de două ori la moarte de căpcăunii marxişti-leninişti. De ambele dăţi, am depus în favoarea lui, relevându-i geniul. (…) Radu Gyr a ispăşit, dintre noi toţi, cea mai lungă detenţie în temniţele comuniste, pentru vina de a-şi fi iubit la disperare ţara, neamul şi poezia. Total 20 de ani de pedeapsă nedreaptă! Ţinându-l în viaţă credinţa în Dumnezeu şi forţa de neînvins a poeziei. (…) Şi a lăsat indiscutabile capodopere născute din sângele şi carnea lui, care au dus înainte, prin arta-i unică, la creaţiile unei limbi divine, neajunse de vreun altul în lirica românească şi nici în literaturile generoase ale străinătăţii. Ce e şi mai fantastic e că le-a putut realiza însângerat, fără uneltele necesare, plaivas şi hârtie. Totul venindu-i în minte, de la Dumnezeu! Precum: As’ noapte Iisus…, Azi nu mai vine Moş Crăciun, Carte poştală, Frig, Rugă nemernică…, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!... (aceasta din urmă fiind poezia pentru care a primit ani grei de temniţă – n.n.). Scoşi „la aer”, el le-a rostit celorlalţi, care – datorie sfântă – le-au învăţat pe de rost, purtându-le din gură în gură, până la capătul lumi…

 Aprilie, 1975: se sfârşeşte Radu Gyr, la 70 de ani, scăpând de lanţurile torţionarilor şi de cumplitul frig al Aiudului… După 20 de ani, în 1995, are loc reabilitarea lotului său. Procurorul general Manea Drăgulici aprobă reabilitarea. În afară de (!!!) Radu Gyr, Romulus Dianu şi Ilie Rădulescu. Iată-l pe genialul aed urmărit şi după moarte de căpcăunii marxişti-leninişti! Şi-atunci întreb viitorimea, cum oare or fi sunat pe lespede de piatră aste ale sale stihuri, iniţial ascultate de guzgani:

„Azi nu mai vine Moş Crăciun

Cu barba-i jucăuşă,

Ci doar tristeţile se-adun

Să-mi plângă lângă uşă.

În bezna temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute,

Şi-mpovărat de doruri plâng

Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

Aiud!... Aiud!... Crucificarea neamului românesc…”

„Gaby Michăilescu – impresarul divinei doinitoare. Tot ce am scris e purul adevăr trăit de mine, nimic mai mult! ca scrisu-mi să înfrângă minciuna şi să sporească adevărul cu lumina, etern premergătoare în sufletele oamenilor. Supreme aduceri-aminte aprind în mine eternul suvenir al adorabilei Maria Tănase, cea fără de moarte. De sacra ei doinire lipesc bătăile inimii, acum, când ea străfulgeră luminile rampei, trecând în oameni, flori, gâze şi mirificul fir de iarbă! La rândul meu, îi răspund cu ăst hrisov de luminoasă dăinuire închinat întregului neam românesc de pretutindeni!

I-am spus odată:

-         Nu putem într-altfel, rătăcitori cu ochii tulburi, destin implacabil, din nou la drum…”

                     Cu ochii tulburi, înceţoşaţi de lacrimi, am citit şi eu această carte-document, totodată o capodoperă literară a eruditului Gaby Micăilescu. Închei aici aducerea ei în atenţie, prin prezentarea unor scurte şi sugestive fragmente. Cine vrea să-şi bucure sufletul, să o citească pe toată, ea poate fi achiziionată din librării sau de pe internet, ori prin comandă la editura Eikon.

                     Dacă m-am supus supliciului de a transcrie bucăţi din carte, când abia suport să transcriu ce scriu eu, am făcut-o din înalta consideraţie pe care o am faţă de tot ce a fost sfânt şi măreţ în această minunată Ţară şi ca un omagiu pentru cei care, deşi nu mai sunt, ne-au lăsat o moştenire spirituală înaltă. Plecăciune! 

Slobozia, aprilie 2015