Editura "Eikon", 2013
Partea a IV-a
„Se risipeşte mesianic, în armonii
nebănuite”
„De unde
să încep şi unde să sfârşesc, gândind la amintirea magnifică a Mariei
Tănase?... Frate cu ea, de vis, şi
impresar de vedetă care nu se mai naşte, i-am stat în umbră cât a colindat
provinciile româneşti. Fără alegere, le-a cântat pe toate, în aşa fel că s-a
înfiorat şi gingaşul fir de iarbă. Vuiau sălile la apariţia ei, de regină
neîncoronată, în cele 42 de turnee pe care le-am făcut împreună.
Şi,
halucinant, Maria muşca din veşnicie tâlcul doinirii româneşti, care îngânase
atâtea izbelişti trecute… Pica din dăruirea-i arzătoare aşa dramatism pe
ascultătoarele suflete, că totul era o comunicare sacră, de priveghi. Ca,
numaidecât, legănările ei să bată în inimi săltat de horă, de sârbă,
covârşitoare bucurie de viaţă. (…) S-au dus ani 38 de la ultimul zbor al Mariei
Tănase sfârşit între astre… A şuierat vântul, haiduc, s-a copt grâul din caldul
pâinii (…) şi s-a dus pe firul caracteristic al anotimpurilor atâta frunză
verde românească, atât cât amintirea ei să dăinuiască în veci. Nu se poate mai
mare şi mai sus… Apariţia ei pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii
demiurgic. Numai ea a simţit-o – oamenii nicidecum – că fusese sortită să ardă
pe rugul dăinuirii sale, într-o cumplită înaripare. (…) Frunză verde, frunză galbenă/ Tu mă saltă, tu mă leagănă… (…) N-a
fost o alta să-i semene… Încălecând secolele, venită foarte de departe, din
adânc de neam. Fascinantă apariţie, de miracol, nedesluşită în totul cât fost-a
să ardă, doinind. Un început şi un sfârşit de cântec românesc… (…) Supreme
aduceri aminte aprind în mine eternul suvenir al adorabilei Maria Tănase, cea
fără de moarte. Adevăratul cântec românesc, al ei, continuă peste ţară,
perpetuând iubirea de neam. De sacra ei doinire lipesc bătăile inimii, acum
când vocea ei străfulgeră luminile rampei. La crâşma din vale, cântă Maria.
Maria!... Maria!... Maria!...”
Riduri pe inimă…
„Şi
marea Sală Polivalentă a Bucureştiului a fost înălţată ilegal, pungăşeşte, pe
cele două pogoane de pământ proprietate a Mariei Tănase, Pasăre Măiastră a
românismului! Căsuţa din Livada cu Duzi a mai stăruit un timp împreună cu
montruozitatea de pe deal. Avea între zidurile ei respiraţia scumpei Meme şi
tânguirirle ei româneşti. Mult am mai alergat pe la autorităţi cu Aurica
Tănase, soara mare a cântăreţei, prima născută, ca să nu fie dărâmată.
Promisiuni favorabile de peste tot. Constanţa Crăciun a opinat să fie păstrată
în picioare - relicvă a milenarului cântec românesc. Dar, până la urmă,
hotentoţii nu s-au lăsat, şi-au dat pe faţă fierea, ştergându-i amintirea ei şi
a Mariei cu buldozerul!”
„1936.
România invitată la festivalul Interbalcanic de dansuri Populare organizat de
Primăria Istanbul. (…) Preşedintele Kemal Atatürk invită formaţiile într-unul
din somptuoasele palate care găzduiseră înainte haremurile. Echipa se opreşte
într-o vastă încăpere cu coloane, unde odinioară eunucii păzeau cadânele cu
iataganele. În mijlocul încăperii se scăldau favoritele sultanului. Fusese
golit, devenit locul unde urma să aibă loc spectacolul. La un moment dat, intră
Atatürk însoţit de cele cinci fiice adoptive şi de suită. Ropote de aplauze.
Unii se reped să-i sărute mâinile. Divinizatul conducător ia loc la o masă
rotundă pe marginea bazinului.
Au
dansat iugoslavii. La sfârşit, şeful delegaţiei se apropie de preşedintele
Turciei şi-i oferă un impresionant serviciu încrustat cu pietre scumpe. Urmează
Bulgaria. Reprezentantul dăruieşte „lupului singuratic” un serviciu de birou
lucrat în aur. România nu venise cu nimic. Doar cu bengeştenii, jocurile
strămoşeşti şi scripca lui Moş Stănică… Încep gorjenii. Joacă de minune,
supunând marmura bazinului, depăşind predecesorii. Înfocatele rustemuri plac
lui Kemal Paşa. Aplaudă fiecare joc. Se isprăveşte. Ce te faci, Harry? (Harry Brauner, însoţitorul delegaţiei – n.n)… Năzdrăvan,
îi vine soluţia. Cheamă pe şeful dezlănţuiţilor. Îi spune să se apropie de
Atatürk şi să-şi dezlege betele. După care explică preşedintelui turc în
franţuzeşte că jucătorii vor să-i facă un dar mai mult simbolic. Să-l încingă
cu bete de jucător, căci voinicul încins, nu mai poate fi învins…
Kemal se
lasă încins, rotindu-se de câteva ori în jurul lungilor bete care se transformă
în brâu prins cu un ac de siguranţă găsit la repezeală la una din gorjence.
Potentatul osmanliu îndepărtează pe unul din suită, care vrea să-l descingă.
Foarte vesel, coboară scara în bazin şi se prinde în joc cu românii! Strâns în
bete, joacă neobosit, pe loc deprinzând străinele jocuri. Toată sala aplaudă
furibund, înghesuindu-se la marginea bazinului.
Mustafa
Kemal Atatürk, zis „Lupul singuratic”, reformatorul
Turciei, încins în bete ţărăneşti, româneşti, joacă pe rupte în bazinul
cadânelor, transformat din scaldă, în scenă marmoreană. Preşedintele Turciei,
mult divinizatul Atatürk, nu vrea să se mai despartă de betele cu care a fost
încins şi cu care părăseşte palatul, la ziuă!”
Alte personalităţi evocate în cartea lui
Gaby Michăilescu
„Nichifor Crainic. Aruncat
în lanţurile Aiudului, după ce îmbrăcase haina de academician…
Poet, teolog,
ziarist, eseist, traducător, fondator cu Cezar Petrescu al revistei „Gândirea”,
director al cotidianului „Calendarul”, după ce trecuse pe la „Cuvântul” lui
Titus Enacovici şi C. Gongopol şi la „Curentul” lui Pamfil Şeicaru. Pe nume Ion
Dobre, de la ţară din Ilfov, dintr-o familie sărmană. Copil, adus de taică-su
cu căruţa la Bucureşti, să dea examen de intrare la Seminar, uluieşte întreaga
comisie de examinare cu răspunsurile date. După ce se îmbujorează la
firtiselele dascălilor, rămâne încurcat, căci află de la director că trebuie să
vină la cursuri posedând şi uniforma preoţeştei instituţii, pe care sunt
obligaţi părinţii să i-o facă. Ieşit în stradă, unde părintele îl aşteaptă şi
gloaba ronţăie coceni, Ionică se lipeşte gânditor, încurcat de zidurile ce
îmbucă trotuarul…
-
Cum a fost?
-
Destul de bine.
-
Dar te văz încurcat…
-
Aşa e. Mai bine nu mă aduceai la carte,
mă păstrai la coarnele plugului.
-
Cu ce prilej?
-
Păi mi-a spus directorul că atunci când
am să vin la începere să mă prezint în uniforma de rigoare. Cum asta?… Matale
ai destule greutăţi, îţi mai trebuie încă una şi cu mine?... Când noi,
sărăcuţi, măi tată, de unde scoţi bani pentru uniformă şi, probabil, pentru
alte multe pretenţii?!...
Părintele
nu cedează. Îşi vrea feciorul învăţat. Şi copilului de-atunci, care n-a rămas
la coarnele plugului, i-a fost dat să străbată strălucitor studii înalte tocmai
la Viena, înflorind lirica noastră cu Darurile
Pământului şi Şesuri natale,
traducându-i pe Rilke şi Tagore.”
„Radu Gyr. Uriaş al liricii
româneşti. Cu lanţuri de mâini şi de picioare, scăldat în sângele Aiudului. Condamnat
de două ori la moarte de căpcăunii marxişti-leninişti. De ambele dăţi, am depus
în favoarea lui, relevându-i geniul. (…) Radu Gyr a ispăşit, dintre noi toţi,
cea mai lungă detenţie în temniţele comuniste, pentru vina de a-şi fi iubit la
disperare ţara, neamul şi poezia. Total 20 de ani de pedeapsă nedreaptă!
Ţinându-l în viaţă credinţa în Dumnezeu şi forţa de neînvins a poeziei. (…) Şi
a lăsat indiscutabile capodopere născute din sângele şi carnea lui, care au dus
înainte, prin arta-i unică, la creaţiile unei limbi divine, neajunse de vreun
altul în lirica românească şi nici în literaturile generoase ale străinătăţii. Ce
e şi mai fantastic e că le-a putut realiza însângerat, fără uneltele necesare,
plaivas şi hârtie. Totul venindu-i în minte, de la Dumnezeu! Precum: As’ noapte Iisus…, Azi nu mai vine Moş
Crăciun, Carte poştală, Frig, Rugă nemernică…, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te,
Ioane!... (aceasta din urmă fiind poezia pentru
care a primit ani grei de temniţă – n.n.). Scoşi „la aer”, el le-a
rostit celorlalţi, care – datorie sfântă – le-au învăţat pe de rost,
purtându-le din gură în gură, până la capătul lumi…
Aprilie, 1975: se sfârşeşte Radu Gyr, la 70 de
ani, scăpând de lanţurile torţionarilor şi de cumplitul frig al Aiudului… După
20 de ani, în 1995, are loc reabilitarea lotului său. Procurorul general Manea
Drăgulici aprobă reabilitarea. În afară
de (!!!) Radu Gyr, Romulus Dianu şi Ilie
Rădulescu. Iată-l pe genialul aed urmărit şi după moarte de căpcăunii
marxişti-leninişti! Şi-atunci întreb viitorimea, cum oare or fi sunat pe
lespede de piatră aste ale sale stihuri, iniţial ascultate de guzgani:
„Azi nu mai vine
Moş Crăciun
Cu barba-i
jucăuşă,
Ci doar
tristeţile se-adun
Să-mi plângă
lângă uşă.
În bezna
temniţei mă frâng
Sub grele
lespezi mute,
Şi-mpovărat de
doruri plâng
Pe amintiri
pierdute.
Omătul spulberat
de vânt
Se cerne prin
zăbrele
Şi-mi pare
temniţa mormânt
Al tinereţii
mele.”
Aiud!...
Aiud!... Crucificarea neamului românesc…”
„Gaby Michăilescu –
impresarul divinei doinitoare. Tot ce am scris e purul adevăr trăit de mine,
nimic mai mult! ca scrisu-mi să înfrângă minciuna şi să sporească adevărul cu
lumina, etern premergătoare în sufletele oamenilor. Supreme aduceri-aminte aprind
în mine eternul suvenir al adorabilei Maria Tănase, cea fără de moarte. De sacra
ei doinire lipesc bătăile inimii, acum, când ea străfulgeră luminile rampei,
trecând în oameni, flori, gâze şi mirificul fir de iarbă! La rândul meu, îi
răspund cu ăst hrisov de luminoasă dăinuire închinat întregului neam românesc
de pretutindeni!
I-am
spus odată:
-
Nu putem
într-altfel, rătăcitori cu ochii tulburi, destin implacabil, din nou la drum…”
Cu
ochii tulburi, înceţoşaţi de lacrimi, am citit şi eu această carte-document,
totodată o capodoperă literară a eruditului Gaby Micăilescu. Închei aici
aducerea ei în atenţie, prin prezentarea unor scurte şi sugestive fragmente.
Cine vrea să-şi bucure sufletul, să o citească pe toată, ea poate fi
achiziionată din librării sau de pe internet, ori prin comandă la editura
Eikon.
Dacă m-am supus supliciului
de a transcrie bucăţi din carte, când abia suport să transcriu ce scriu eu, am
făcut-o din înalta consideraţie pe care o am faţă de tot ce a fost sfânt şi
măreţ în această minunată Ţară şi ca un omagiu pentru cei care, deşi nu mai
sunt, ne-au lăsat o moştenire spirituală înaltă. Plecăciune!
Slobozia, aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu