Suntem cu toții un neam

Cuvânt de însoțire la cartea „Despre Hutor și staroverî din România”, de Petru Procop

 

Mult mi-a mai plăcut literatura scrisă de brăileanul Panait Istrati, scriitorul meu de suflet, care a rămas acolo, având locul său, indiferent ce autori ori ce mare literatură mi-a(u) mai picat prin mâini de-a lungul timpului. E chiar și pentru mine un mister cum de poveștile acestui scriitor (care trebuie să fi avut geniu, de vreme ce studiile i-au lipsit), m-au furat cel mai mult în ele, din tot ce-am citit (nu mult, dar nici puțin) din literatura română și universală. Poate tocmai amestecul de rase din zona sa natală să fi făcut ca din inima Brăilei să izvorască un așa talent. Brăila lui Panait Istrati este acel tărâm de poveste în care te pierzi și nu te-ai mai întoarce. Români, ruși, turci, greci, sârbi, ucrainieni, bulgari și alte câte etnii vor mai fi fost la mal Dunărean, o lume pestriță dar plină de farmec în diversitatea ei, cu haiduci ascunși prin mlaștini ori codri, cu hamali filosofi ori mândre Kire – frumuseți răpitoare care plăteau tribut amar frumuseții, cu Neranțule fragede, zgubilitice, cu moși Angheli aflați în suferință, dar mai cu seamă cu Mihaili întruchipând „icoana” prieteniei și, nu în ultimul rând, cu această permanentă căutare a ei... De altfel, și în cartea la care ne vom referi, ni se spune că „populația cosmopolită a Brăilei, cu vestimentația multicoloră, dădea impresia de carnaval, spectacol, sărbătoare.”

Citind cartea scrisă de Petru Procop – „Despre Hutor și staroveri din România”, am avut, cumva, același sentiment de afundare într-o lume pe care, chiar dacă nu o cunosc, o simt a mea, aproape de partea de suflet care vibrează la haiducie, însetată de libertate. Cazacii „lui” Petru Procop, despre care autorul ne spune că erau asemănători haiducilor din Țările Române, fac să-ți tresalte inima, fapt simțit chiar și de curând (vorbim de numai câțiva ani în urmă) când i-am văzut pe cei de azi, întruchipând cazacii de ieri, într-un spectacol ce m-a ținut cu sufletul la gură, la Sala Palatului. Deși cartea de care facem vorbire nu este una de literatură, dimpotrivă, e una istorică, în care autorul face dovada unei documentări ample și laborioase, dincolo de fapte istorice, de statistici și de hărți, care vin să întregească argumentele domnului Petru Procop, există un „ce” care te împiedică să lași cartea din mână, până când nu ești complet lămurit, până când nu poți spune, cu mâna pe inimă, că ai înțeles ce vrea să spună autorul.

De fapt, iată ce ne spune în această carte care ne plimbă prin sute de ani de istorie, atât a românilor, cât și a rușilor, ba chiar și a creștinismului: concluzia o găsim într-unul dintre ultimele capitole și am preluat-o și eu în titlu – Suntem cu toții un neam. Nu întâmplător am deschis modestul meu cuvânt cu literatura lui Istrati. De multe ori mă întrebam, citindu-i opera, de ce, de-a lungul timpului,  ne-om fi tot hărțuit atâta între noi, pe considerente etnice și teritoriale, când iată ce frumos pot oamenii conviețui împreună, când e clar că nu există rase de puritate 100%, când nici noi nu mai știm ce amestecuri vom fi purtând în noi fiecare. Și, ca să închei cu literatura, nu pot să nu menționez cât sunt de atrasă de literatura rusă, de cultura rusă, în general, încât mi-am căpătat un renume cu asta printre cunoscuți, care uneori mi se adresează de genul: „Tu, cu rușii tăi!”.

Autorul cărții de față, domnul Petru Procop, își desfășoară suita de argumente pe două direcții: una fiind aceea în care dovedește că prezența rușilor pe meleaguri românești este mult mai veche (aproape se pierde în istorie, de pe vremea dacilor, când valahii și slavii vorbeau o limbă atât de asemănătoare), decât se consideră în mod oficial a fi, anume începutul secolului al XVII-lea, ca urmare a unor persecuții religioase, când un mare grup de ruși staroveri, însoțiți de cazacii de pe Don, urmași ai lui Stepa Razin, au luat drumul pribegiei și au găsit un loc bun spre a se așeza în Brăila, raia turcească la vremea aceea, înființând satul Hutor, un sat izolat de pescari, devenit astăzi un cartier modern al orașului; a doua direcție principală pe care „apasă” pedala, uneori cu amărăciune, este încercarea de a demonstra că denumirea de „lipovean” atribuită rușilor de pe teritoriul românesc, mai cunoscuți și ca ruși de rit vechi, este una nelalocul ei și absolut nejustificată. Deși la un moment dat evidențiază argumentul lingvistic legat de faptul că lipovean deste derivat din cuvântul „lipa” (tei, în limba rusă), dând și exemple de câteva așezări care au preluat această rădăcină (Lipa, Lipova, Lipovani și chiar Lipetsk, localitate la jumătatea distanței dintre Moscova și Rostov-pe-Don, din zona Donului, de unde au plecat mulți ruși spre provinciile românești, denumire provenită de la pădurea de tei), totuși pare mai degrabă de părere că numele de lipovean a fost cumva atribuit în sens peiorativ, însemnând „fals”, ori „de calitate joasă” și – culmea! – nu de către români, ci de către anumiți clerici ruși celor din Rusia care se opuneau reformelor din Biserică, introduse de patriarhul Nicon.  Există și o a treia ipoteză pe care autorul o ia în calcul, aceea a provenienței termenului de „lipoveni” de la „filipoveni”, teorie având în spate o întreagă istorie și chiar istorie a religiilor. De asemenea, afirmă faptul că nu este normal ca etnia rusă să fie împărțită în ruși și lipoveni.

          Sincer, până a citi această teorie, nu mi-ar fi dat niciodată prin cap că denumirea de lipovean ar putea să pară jignitoare, iar în ce privește variantele formării acestui atribut, o prefer pe cea care se referă la tei. Căci, conform unui citat din carte, „La umbra teiului, omul își găsește calmul și vindecarea.”  Iar în ceea ce privește clasificarea, pentru mine nu există ruși adevărați și ruși falși, români adevărați și români contrafăcuți, japonezi adevărați și japonezi de calitate mai slabă, ci oameni adevărați și oameni falși. Nu rasa poate avea în cadrul ei o astfel de stratificare, ci omenirea întreagă sau mai degrabă omenia din noi. De aceea, din acest punct de vedere, îmi pare un pic cam mare disproporția dintre efortul depus de Petru Procop și efectul acestui efort, cu alte cuvinte, m-aș întreba sincer „Merită?”, însă, de bună seamă că, dacă autorul a depus un astfel de zel, de bună voie și nesilit de nimeni, înseamnă că pentru domnia sa merită, așa cum poate va fi meritând și pentru mulți alții.

          În schimb, prima direcție în care se desfășoară seria de argumente, și care pare mai amplă, a fost o adevărată revelație la lectură, explicând multe afinități care altfel ar fi rămas neelucidate pentru cine nu scormonește adânc prin istorie, și care, cel puțin pe mine m-a dus la concluzia că, de fapt, „rușii mei” din ironiile prietenilor sunt de fapt „rușii noștri”, având în vedere o conviețuire atât de îndelungată și atât de multe lucruri în comun pe care le împărtășim de secole.

          În orice caz, un lucru este cert: nici istoria nu trebuie privită doar dintr-un punct de observație fix, ci, din când în când, mai trebuie schimbat unghiul, pentru a vedea și cele rămase ascunse în unghiul mort.

          De interes pentru mine, locuitor al Sloboziei, este și mențiunea că în 1830, între Brăila și Slobozia nu exista niciun sat și că Stepa Bărăganului era folosită ca pășune de către ciobanii din Carpați sau Transilvania, în perioada de transhumanță și abia după anul 1860 a fost transformată în teren arabil. Sunt pomenite și bolile care au secerat multe vieți (ciuma, holera), dar și ultima cazemată de pe linia frontului Focșani-Brăila, care a rezistat până în anul 1965 și unde autorul, copil fiind, se juca. Această cazemată a rezistat asaltului rusesc, dar nu și celui a recuperatorilor de fier vechi, suntem înștiințați cu umor dulce-amărui. 

          Incursiuni istorice în ce privește prezența rușilor pe teritoriul românesc din cele mai vechi timpuri au darul să arate că, totuși, aceștia nu s-au stabilit aici cu intenții beligerante, la vremea respectivă, ci, pur și simplu își căutaseră și, în cele din urmă, găsiseră un acasă, însuși domnitorul Ștefan cel Mare fiind căsătorit cu o prințesă rusă, el însuși vorbitor al limbii ruse. Câteva sate stau și ele mărturie: Ruscani, Rusciori, Ruseni, Ruși...

          Pentru frumusețea zicerii, voi menționa două fraze care mi-au atras atenția: „Pentru rușii veniți din stepele Mării Negre, Dobrogea era un rai, numită „Paradisul cazacilor”. Și : „Nimeni altcineva din lume nu are înrădăcinate valorile libertății, egalității și fraternității, precum cazacii.” Despre acești neînfricați aflăm că au luptat și în oastea lui Mihai Viteazul, în anul 1594, la Călugăreni, înființând, totodată, și satul Cazaci situat pe moșia Mănăstirii Nucet.

          Un alt punct comun dintre ruși și români se pare că ar fi înseși începuturile creștinismului, ambele popoare fiind încreștinate de același Sfânt Apostol Andrei, iar, mai târziu, Sfinții (frați) Chiril și Metodie, au adus în zonă lumina alfabetului (kirilic, folosit și în Țările Române până la decretul de înlocuire cu alfabetul latin, dat de Cuza în anul 1863).

          Ne sunt prezentate și cîteva diferențe de ritual privind creștinismul de rit vechi. Nu neg faptul că acestea vor fi având însemnătate (pentru practicanții creștini), dar consider puerilă o eventuală luptă sau ură pornind de la aceste lucruri. Domnul Hristos (am evitat să-I dau numele, întrucât aici nu suntem de acord unii cu alții, unii îl scriem cu un „I”, alții cu doi, treabă serioasă, domnule!) a venit în lume și ne-a zis: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul! Pre­cum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” ( Ioan 13, 34-35), dar noi am fi în stare să ne scoatem ochii pentru o virgulă. Acesta este Dumnezeul meu, cel care mi-a poruncit să-mi iubesc aproapele (n-a spus dacă e cu sau fără barbă, dacă e român sau rus), nu cel care mi-ar da cu liniuța peste degete că nu le-am împreunat corespunzător pentru rugăciune. Un lucru sigur am înțeles din toată religia: că Dumnezeu caută la inima omului. Ceea ce nu înseamnă că ritualul nu e important, este, spun numai că nu e motiv de încăierare, deși, în timp, prea adeseori a fost.

          Capitole incitante sunt și cele dedicate Kubanului – locul de origine al celor mai vechi populații slave (vezi „drumul oilor, din munți, coborând la București, apoi înspre marea Neagră, iar de aici în Stepele Kubanului – capitala Krasnodar, până la Volga, ca în final să poposească acolo unde – zice-se – ar fi încărcătura energetică pozitivă), slavonismului, Dunării, dar și ideii de multă asemănare între cele două popoare având, chiar și înainte de încreștinare, obiceiuri și credințe asemănătoare (ex. cultul lupului, moștenit de la daci, singurul animal sălbatic ce nu poate fi îmblânzit, trăind însingurat și iubind libertatea), pentru ca, în final, să se întrebe „Cine sunt rușii?” Dar minoritatea etnică din România? Conchide astfel: „Minoritatea etnică-rusă din România are origini tot în regiunea Don-Volga, unii stabiliți de pe vremea migrației popoarelor, alții după întemeierea principatelor, iar ultimii, din cauza persecuțiilor religioase, după anul 1600 și după rascolul din Rusia, anul 1667.”

„Când spui rus, primul gând te duce la Don, la Volga. Când spui rus lipovean, același gând se îndreaptă la Dunăre, la Deltă, la pește, pescari.” – ne spune domnul Petru Procop, făcând și o referire istorico-biblică la primul simbol al creștinismului – peștele.

          Doresc să închei acest cuvânt de însoțire cu o precizare importantă: Nefiind istoric, nu mă pot pronunța asupra veridicității datelor prezentate în lucrare (deși n-am niciun motiv să pun la îndoială cele mai bune intenții ale autorului și nici documentarea solidă, însă eu nu am dreptul să mă pronunț în vreun fel, nefiind specialitatea mea și nestudiind problema în profunzime), însă un lucru pot spune cu mâna pe inimă: mi-a făcut o reală plăcere să citesc această carte, nu subțire, nu ușoară, dar pe care autorul său a știut să ne-o prezinte în așa fel încât să ne prindă în „poveste”. Totuși ea nu trebuie citită (numai) ca o poveste, căci toate datele prezentate par a avea un suport istoric bine fundamentat (vezi bibliografia, amplă și diversă).

          Felicitări autorului, în primul rând pentru motivația de a face lumină într-o problemă care a frământat omenirea de-a lungul veacurilor (Cine suntem? De unde venim?), raportată, în cazul de față, la etnia căreia îi aparține, dar și pentru minuțiozitatea, interesul și devotamentul arătat temei și sper ca, prin această succintă prezentare, să fi stârnit, cât de cât, interesul lectorilor.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 08 aprilie 2021

Primind astăzi cartea, în format fizic, pot afirma și faptul că este o lucrare bine realizată și din punct de vedere grafic și tipografic. Felicitări și redactorului de carte - doamna Marina Costa - și realizatoarei copertei - doamna Evdochia Smaznov!