Era întuneric, venisem cu mama
din alt sat, satul copilăriei, al bunicilor,
simțeam ca o alungare din Rai
și răcoarea nopții și frunzele toamnei,
mi se spusese că trebuie să ne
mutăm, că voi merge la școală,
eu suspinam după cățelul meu
care rămăsese în poartă, nedumerit,
iar lumea cea nouă mi se părea
mult prea mare pentru păpușile mele.
Femeia aceea străină mă luase
în brațe și mă purta printr-o casă străină,
a deschis larg o ușă - ăsta-i salonul, mi-a spus.
Parfumul gutuilor a năvălit
deodată peste nedumeririle mele,
am inspirat adânc, dar era
întuneric și necunoscut acolo,
m-aș fi dorit la noi în polată,
lângă soba arzând...
Când deodată, s-a luminat
întunericul, zeci de candele au răsărit
inundându-mi privirile
speriate. Erau gutuile, gutuile toamnei,
așa cum le știam și din satul
meu. Mi-am zis atunci
că nu e totul pierdut, că, de
vreme ce sunt gutui și în casa aceea străină,
nu poate fi chiar așa de rău. Și
n-a fost.
Gutuile mele, candele luminând
întunericul salonului,
au alungat balaurul, au pus un
pod între lumi, iar trecerea a fost mai ușoară,
mai blândă și cu parfum de
gutui.
Iar școala și ea a fost o gutuie: un fruct
bun la gust, cam înecăcios uneori
și care dă să-ți rămână-n gât, de
care te saturi destul de repede,
dar care face lumină în bezna
minții, precum gutuile mele ca niște candele,
în salonul întunecat.
FLD,
Slobozia, 10 septembrie 2017
Pictură de Nicolae Tonitza
Acei ani... mult rămași în urmă și după care ne e atâta dor, acum , chiar au parfumul gutuilor de odinioară.
RăspundețiȘtergereDa... Mulțumesc de prezență, mereu atent!
RăspundețiȘtergerePrecum candele, acele gutui
RăspundețiȘtergere(poem inspirat de cele scrise de tine)
De mână cu mama... Oare câți ani?
Plecasem din sat. E o viață!
Păpușile mele ca mici orfani
Aveau să-mi suspine în față.
Eu suspinam după cățelul meu
Rămas în poartă, nedumerit
Dar după câteva zile, nu eu
La țară, în poartă, a sosit.
Plângând prin străini la fel suspinam
Și-am vrut să mă-ntorc după mama
M-au atras gutuile de la geam
De le-am strâns în brațe bag seama.
M-aș fi dorit la noi în polată
Lângă soba arzând... tu și eu.
Cu brațul de gutui ca în haltă
De miroseam a toamnă mereu.
De atunci prin livezi surp doar vise...
Tot de-atunci tragi perdeaua la geam.
Mă frământă că numai atinse
Buzele-au ars... Mai știi ce spuneam?
Frumos, mulțumesc!
RăspundețiȘtergere