Viața, pe repede înainte

 

Un alt fel de eseu despre orbire. Sau poate eseu despre un alt fel de orbire

 

 

Dacă în „Eseu despre orbire”, scriitorul José Saramago ne prezintă o viziune apocaliptică asupra unei lumi întregi care își pierde vederea fizică, exceptând o singură femeie, scriitorul brăilean Mihai Frunză, prevalându-se de celebra zicală „A nimerit orbul Brăila”, pune lentila pe o singură persoană, un bărbat, considerat „orb” de către cei din jur, în sensul figurat al cuvântului, pentru că refuză să vadă ceea ce majoritatea oamenilor văd: mizeria fizică și morală a unei societăți în derivă, aflată sub dictatură, intențiile nu tocmai bune ale unor confrați, precum și motivele pentru care unii, alții aleg să părăsească țara („Nu înțeleg de ce toți vor să plece din țara asta frumoasă. Eu nu vreau!”). Cu alte cuvinte, cu dreptul oricărui om de a alege ce dorește să vadă din lumea înconjurătoare, personajul preferă să vadă partea bună a lucrurilor, binele și frumosul din fiecare. Acest lucru nu îl transformă într-un naiv (decât în ochii altora: „Ești orb, fiule! Visezi cai verzi pe pereți.”), ci într-un personaj asumat care a decis, spre binele său, să filtreze realitatea prin lentile roz.

Mini-romanul „Orbul” este o desfășurare pe repede înainte a unei vieți întregi care se poate rezuma la câteva momente esențiale. Dezvoltat între extreme (alegerea profesiei, dar și ratarea ei, prima iubire, dar și ultima), presărat cu diverse apariții pe parcurs, unele mai stabile – cum e prietenul Leo, medicinist nimerit ca nuca în perete în viața lui profesională, altele, mai meteorice (vin, provoacă dezastrul și dispar, cel puțin aparent), cum sunt Virginia întâi și Virginia a doua, acest traseu uman ne este înfățișat cu multe accente umoristice (nici nu se putea altfel, având în vedere darul scriitorului). Planului realității i se opune cel al oniricului (mai cu seamă către finalul poveștii), unde eroul își poate întâlni iubirea ratată prin diverse locuri din lume, singura extragere din vis (de multe ori invocată) fiind dată de trezirea prin soneria amicului Ilie (la ușă, ori la telefon).

Dar acest roman nu se vrea a fi doar o „epopee” personală, cititorul întâlnește pe alocuri diverse referiri la „parfumul” epocii, al timpului de desfășurare a acțiunii („O familie care a construit un sfert din canalul lui Stalin.”; „Dictatorul nu vizitase China și Coreea.”; „Vând țigări și blugi, care ne distrug valorile noastre culturale” (studenții străini); „Refugiul cultural al românilor în teatru era evident.”; „Popii sunt cei mai mari dușmani ai patriei noastre socialiste. Sunt niște traficanți de droguri. Religia, după cum a spus tovarășul, este opiul popoarelor.” ; „Sufeream de sindromul câinelui ținut în lanț.”).

Referirile din paranteză sunt complet edificatoare pentru cei care au trăit în același timp și spațiu, dar ele rămân un reper istoric și pentru cititorul de peste o sută de ani, chiar dacă, poate, nu vor avea același impact.

Aparent simplu și ușor de parcurs, romanul „Orbul” ni se prezintă, în substrat, destul de complex.  Nu vreau să mă gândesc de câte sute de pagini ar fi avut nevoie un scriitor neavizat, nefamiliarizat cu economia frazei (cum, de bună seamă, este Mihai Frunză, obișnuit a se „zgârci” la cuvinte, din preocupările sale aforistice), pentru a reda același lucru, dar „brodând” stilistic, dădăcind cititorul până la a-l obosi.

Inserțiile din literatură sunt și ele un condiment binevenit, fără a fi în exces și bine plasate în context. („Cum este Foamea, Leo? - Cumplită, dar excelentă. Este o hrană spirituală sățioasă. Nu se compară cu Setea lui Titus Popovici, pe care o urăsc pe locul al doilea, după Mitrea Cocor.”; „Carul cu bere. Este un local cum altul nu-i din vechiul centru al orașului București. Situat pe strada Stavropoleos, are o vechime de un secol și jumătate. Este posibil ca în el să fi tras la măsea și vestiții Crai de curte veche ai lui Mateiu Caragiale”). Am dat numai două exemple, dar ele sunt mai multe, introduse în „peisaj” prin lecturile medicinistului Leo, care ar fi citit orice, doar ca să scape de anatomopatologie, inframicrobiologie și alți bâzdâbâci care pică greu la stomac și la neuron. Personajul Leo aduce în atenție, de-abia observat, dar imposibil de trecut cu vederea de cititorul atent, tema părinților narcisiști, acei părinți care – chipurile, din dragoste față de odrasle – își impun punctul de vedere în fața acestora, inclusiv atunci când vine vorba de alegerea profesiei, nu pentru că fiilor le-ar fi mai bine, ci pentru că dă bine la CV-ul lor de părinți trufași, în ochii lumii, fără să conteze prețul pe care îl plătesc „multiubitele” victime, întru fala părinților lor.

Ziceam de giumbușlucurile umoristice marca Mihai Frunză și iertată-mi fie incapacitatea de a mă abține să dau și aici câteva citate edificatoare: „Execut o defecație curată pe banii voștri murdari!”; „Îmi pare rău că v-ați ofuscat optic”; „la modul mârșav erotic”; „La ora 5, babele reintră în gardă” (veșnicele babe care privesc viața ca pe un „reality-show”, prin gaura cheii sau de pe banca din fața blocului – n.m.); „Virginia devenise un uragan temperat continental năvalnic”;

„Ochii mari erau ca două smaralde, dacă smaraldele sunt negre.”; „zornăiau idei în stare de ebrietate logică.”; „Partidul nostru este contra păduchilor.”; „și-a luat cordul în dinți”; „crapii antistres de la Cherhanaua somnului lin” și altele, și altele, care fac deliciul cititorului).

Dar în spatele umorului debordant, se află și o lacrimă ascunsă. Citind „Orbul” doctorului Mihai Frunză, mi-am amintit definiția matematicianului Grigore Moisil, la rândul său un fin umorist: „Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare.” Aparent ciudată această definiție a umorului, dar, până la urmă, ce altceva face umoristul decât să adune toată revolta și disperarea, să o „asezoneze” cu acel ingredient magic și să o livreze lumii sub forma unui „cocktail” suportabil, ingurgitabil? Binecuvântați sunt cei care au acest mare dar!

La definirea portretului personajului principal, adăugând justificări suplimentare titlului (dacă mai era necesar), contribuie și două personaje aparent marginale, având destine nesemnificative, dar cu rol important în deslușirea eroului cu el însuși: Baba Potaisa („Ce-ai căutat la Brașov, amețitule? Ești orb și n-ai văzut bine literele destinului?”) și adevăratul orb din cimitir („Ai nimerit bine, orbule! Ești în Brăila.”).

Cu o carieră visată de critic literar sfârșită în fașă, pentru că nu a vrut să denigreze un talent literar local, la comanda unui șef de revistă,  Orbului nu-i rămâne decât să fugă în lumea visurilor, prin Paris, Florența, Veneția și cine mai știe unde, căutându-și prima iubire, ratată și ea, revenind apoi la adevărata iubire, pe care, din păcate, o mai poate „întâlni” doar în cimitir, dând astfel curs prezicerilor Babei Potaisa: „Nu degeaba unii spun că destinul ți-l faci singur”. De nu se poate în viață, măcar în imaginație. Sau și mai bine: în literatură.

 

          Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 februarie 2025