Impresii în urma pelerinajului la Mănăstirea Dervent, 08 decembrie 2013
Zic
„iarnă deocheată” pentru că numai iarnă nu era. Un soare de toamnă blândă ne-a
însoţit tot drumul, până s-a lăsat înserarea. Deşi am înţeles că la Slobozia nu
prea fusese aşa. Dar ce contează, soarele era acolo unde eram noi. Cineva se
rugase pentru asta. Câtă credinţă trebuie să ai pentru ca Dumnezeu să-ţi
aprindă soarele pe cer! „Iarna nu-i ca vara”, se-nţelege, dar la Dumnezeu toate
sunt cu putinţă… Uneori mă şi sperii, uneori viaţa mă surprinde în asemenea
măsură, încât mă întreb cu ce viteză aleargă gândul nostru spre Dumnezeu şi mă
uimesc cu ce viteză răspunde. Uneori. Alteori, Îl întreb, de parcă am sta
amândoi la o masă de bodegă: M-auzi,
Doamne, ce zic eu aicea? Ei, ştiu, eu sunt surda, dintre noi doi, dar îmi
mai place şi mie să fac pe interesanta. Acuma, Doamne, poţi să-Ţi astupi
urechile. Nu poţi? Asta e!
La Sfânta Liturghie, în biserica
„Naşterea Maicii Domnului”, de Sărbătoarea Sfintei Treimi. Trei copii se
plimbau pe culoar, în ordine, au mers la Altar cu câte o lumânare. Nu prea
ştiau ce să facă. La întoarcere, mi s-au aşezat alături. Dorin mă privea din
când în când şi îmi zâmbea, mă întreba prin semne dacă procedează bine, dacă
face Crucea cum trebuie… După Slujbă, cu mine de mână. Au început apoi, de la
slujbele următoare, să vină mai mulţi. „Ce faci, Doamne, mă umpli de copii?
Ştiu că îmi cunoşteai dorinţa de demult, că mi-ai şi îndeplinit-o, doar că eu…
în fine. Şi-acum ce faci? Mă umpli de copiii altora? Lasă, nu mai zâmbi! Ştiu
că suntem cu toţii copiii Tăi, dar zic aşa, în viaţa asta terestră. Şi-apoi
ştii bine că avem nevoie şi de tată. Mă rog, în afară de Tine, unul în carne şi
oase. N-avem! Ia-Ţi-i înapoi! Fără supărare, da?” Aud râsul lui Dumnezeu. „Ce
proastă eşti!” „Sunt, ce să fac, dacă aşa m-ai lăsat?” „Hai, hai, fără scuze!
Ce n-aveţi, tată? Ştii că asta-i bună? Ha, ha! Na-vă! Doi, la pachet! Ajung sau
mai vrei?” „Nu, nu, gata, e bine, sărut-Mâna! E… mai mult decât speram. Uraaa!
Ă… vreau să zic, mulţumesc, Doamne! Eu ziceam mersi şi de unul, dar Te-ai
gândit bine, niciodată nu strică o rezervă…” „Mai scuteşte-Mă cu rezervele
tale! Dispari!”
Privesc
copiii adunaţi în curtea Protoieriei, apoi, când cobor treptele şi merg la ei,
încep să mă strige, vin să mă îmbrăţişeze. Citesc fericirea în ochii lor şi mi
se umple sufletul. Le împart darurile de la „doamna Maria”, aşa cum o ştiu ei
pe amica mea, Nina. Îşi amintesc de ea. Îşi aduc aminte de fiecare om care le-a
dăruit ceva. Au fost educaţi să nu ceară decât de la Dumnezeu. Aşa le-am spus
şi eu. Dumnezeu îndeplineşte toate cererile, mai ales pe cele ale copiilor. Parcă
tot nu le vine să creadă. Cu o noapte înainte, nu prea dormiseră. Şi s-au
trezit de la 4.
La
Grădina Zoologică se bucură ei, ne bucurăm şi noi. Căprioarele se apropie de
gratii, prietenoase, delicate. Urşii, simpatici foc, parcă sunt nişte babe pe
şanţ. Ne studiază curioşi, de parcă noi am fi dincolo de gratii. Tigrul,
maiestuos, nu ne bagă în seamă. Ştie prea bine că dacă nu ne-ar despărţi
gratiile, n-am mai fi aşa viteji. Perechea de lei, hm… are un mod ciudat de a
ne spune că nu suntem doriţi. Şerpii dorm, maimuţele fac gălăgie să li se
deschidă. Papagalii şi peştii ne încântă cu multitudinea de culori. Pentru
aceştia, nu încerc nicio durere. Dar simt o rană pentru anumite animale pe care
mi-e greu să le văd captive. În special animalele mari, de pradă. Tigrii, leii…
Am citit că nici nu se înmulţesc în captivitate şi, atunci când o fac, au comportamente
ciudate: mamele îşi resping puii, nu-i alăptează. De parcă nu şi-ar dori să
perpetueze specia de captivi. Un fel de: „dacă eu sufăr, urmaşii mei nu trebuie
să păţească asta”. Maimuţele, în schimb, n-au nicio problemă. Ele se adaptează
în orice orânduire.
„Doamna, doamna, e-adevărat că
mergem cu bacul?” „Cum să fie adevărat? Măi copii, ce visaţi voi acolo? Numai
gărgăuni vă umblă prin cap!” În apropierea
pontonului, mai multe voci mă strigă: „Doamna,
doamna, ia uitaţi!” Aşa, şi??? Adică voi ştiaţi că trecem Dunărea pe la
Chiciu, iar eu habar n-aveam! Bravo mie! Mai făceam şi pe grozava. Părintele,
cu nevinovăţie de îngeraş, mai face şi glume: „Măi copii, dar ce grozavi
sunteţi voi! De unde aţi ştiut că se trece cu bacul, că noi n-am ştiut!” Noi!
Ajunşi
la debarcader, găsim altă specie, de data aceasta domestică: o căţeluşă cu pui,
un câine care a traversat cu noi pe bac. Braţul Borcea al Dunării e aşa cum îl
ştiu din copilărie. Poate ceva mai poluat. O apă atât de mare îmi stârneşte
teamă şi mă fascinează totodată. De când l-am citit pe Gala Galaction (Pr. Grigore Pişculescu), Dunărea îmi aminteşte, inevitabil, de emoţionanta sa
povestire, adevărată bijuterie literară: „De la noi, la Cladova”. Şi parcă aud
plânsul frumoasei Borivoje şi suspinul încercatului Popa Tonea care pentru o
clipă şi-ar fi dorit să ajungă pe fundul apei tulburi, răscolite de furtună. Îmi
imaginez că apa Dunării, aşa mare cum e, s-a format din lacrimile tuturor
neîmplinirilor în dragoste, ale tuturor borivojelor
şi ale tuturor popilor tonea de
pe pământ. Scuteşte-mă, Dunăre! Ia-ţi
apele şi cară-te! Ai nivelul destul de mare, nu-ţi mai trebuie alte lacrimi,
calico! Pe ale mele nu ţi le dau, le păstrez în inimă, cine ştie la ce-or fi
bune vreodată…
Peisajul
dobrogean e, de asemenea, fascinant, exotic. Frumuseţea lui e contrastantă cu
sărăcia gospodăriilor ce rulează prin fereastra autocarului, ca într-un film de
Emir Kusturica. Soarele îmbracă totul într-o aură frumoasă, chiar şi sărăcia.
Hm… sărăcia e frumoasă doar de la fereastra autocarului. Sau din avion. Un
pescar se întoarce cu lanseta pe umăr şi cu sacul gol. Câţi l-or aştepta să le
aducă de mâncare? Mi-l imaginez trecând pe la cârciumă, în drum spre casă.
Acolo, se găseşte întotdeauna. Mai bei pe datorie, te mai cinsteşte vreunul…
Că, dacă tot e viaţa grea, măcar s-o vezi, pentru câteva clipe, în dublu
exemplar. E ca şi când ai avea două vieţi: una a ta şi una de rezervă. În viaţa
de rezervă, îţi poţi imagina ce vrei: că eşti frumos, deştept, bogat,
important, iubit, depinde de imaginaţie. Cei cu imaginaţie mai puţină, îşi pot
închipui doar sacul plin de peşti. Naşpa e când te trezeşti şi dai cu nasul tot
de propria-ţi viaţă. Aia de rezervă dispare ca prin minune, aşa cum a şi apărut
(formula chimică a minunii: CH3-CH2-OH) şi tu o iei de la
capăt cu undiţa pe umăr şi cu sacul gol…
Mănăstirea
Dervent. Sunt pentru prima dată aici. Îmi doream demult, dar mă bucur că acum sunt pentru prima oară. Sfânta
Liturghie e la momentul „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!”, în clipa când intrăm pe
uşă. Ce bucurie pe cei care s-au împărtăşit! Noi, ăştia, nevrednicii, mai
aşteptăm. Corul bisericii se înviorează când încep şi Părinţii noştri să cânte.
Glasuri de heruvimi. La care se adaugă şi cele, timide, ale copiilor. Marin
ştie că-mi place să-l aud cântând. Se uită şmechereşte să se asigure că l-am
văzut. Ne miruim şi mergem la Crucea de leac. O atingem şi mirosul de mir ni se
lipeşte de mâini. Apoi, ne ducem la Izvorul Tămăduirii. Luăm apă, copiii
ascultă atenţi explicaţiile Părintelui. Ce şansă, totuşi, pentru aceşti copii!
Trăind în mediul de acasă, destinul lor ar fi fost mult mai crunt.
„Mai mergeam pe la bunica. Dar
nu-mi mai place să mă duc. Frate-miu o bate, ca să-i dea bani.”
„Şi pe noi ne bătea tata. Cu o
curea ne-a bătut ultima dată.”
„Tata câştigă 40 de milioane.” „Şi
voi de ce sunteţi aici?” „Aşa a vrut mama.”
Mama??? Am exemple de mame mult mai
bune. Când eram studentă, aveam pe lângă cămin, o căţeluşă, îi ziceam Ursa mare
albă. Într-o noapte, nu am putut dormi de plânsetele ei. Mai aveam şi examen a
doua zi. Spre dimineaţă, n-am mai rezistat şi m-am dus să văd ce are. Am
beştelit-o: „Ce tot urli? Eu am examen peste două ore, şi n-am închis un ochi
din cauza ta!” M-a dus să îmi arate motivul suferinţei ei. Puii pe care-i avea,
destul de mici, fuseseră prinşi de ploaie într-o groapă săpată tot de ea sub
placa turnată în jurul căminului. Nu putea ajunge la ei, că nu încăpea, terenul
era alunecos, iar ei nu ştiau să iasă. Tocmai mă întrebam cum voi putea s-o
ajut, când a apărut, din căminul de vis-a-vis, un student medicinist care mi-a
mărturisit că nici el nu închisese ochii. Mi-a spus să am grijă de căţea, să
nu-l muşte, că el încearcă să-i scoată. „Stai liniştit, nu-i tâmpită! Ştie c-o
ajuţi.” Băiatul s-a lăsat pe burtă şi cu o mână, alungită la maximum, a reuşit
să-i prindă. Îi scotea pe rând şi mi-i dădea să-i duc căţelei. Ea se lungise
aşa încât ei să poată suge şi îi lingea pe fiecare, să-i cureţe de noroi. Mamă!
La
Peştera Sfântului Andrei, vrând-nevrând, te transporţi mental în perioada creştinismului
primar. Te simţi „curentat” la gândul că pe acolo au trecut paşii Apostolului
Andrei, cel întâi chemat. Chemat de cine? De Iisus! Şi dacă el L-a cunoscut şi
L-a atins pe Iisus, iar noi atingem locurile pe unde a trăit
Apostolul, asta înseamnă că suntem cu o piatră mai aproape de Dumnezeu.
Rugăciune, colinde, explicaţii…
Înapoi,
spre casă, pe alt traseu. Mai puţin exotic, ce-i drept. La un moment dat,
aţipesc. Marin, frumosul blond cu ochi albaştri, care se „bătuse” cu
ceilalţi copii să-mi care geanta, profită de faptul că scaunul de lângă mine se eliberează pentru câteva clipe şi vine să mă îmbrăţişeze.
În
drumul de întoarcere, oprim în Ţăndărei, unde vizităm două biserici (Sfinţii
Constantin şi Elena şi Sfântul Spiridon). Nu-i pentru prima oară când mă bucur
că Dumnezeu a rânduit să locuiesc în zona aceasta, cu toate neajunsurile ei. La
noi, oamenii sunt mai calzi, parcă, mai primitori, mai puţin… aspri. Poate că
asprimea vieţii cât şi a peisajului dobrogean, ori poate amestecul de rase din
zona cosmopolită a Dobrogei şi-au pus amprenta şi asupra sufletelor. Ori poate
e numai o percepţie subiectivă. Constat, nu judec.
Bisericile
frumoase, împodobite de sărbătoare, Preoţii care ne întâmpină – primitori, cu
zâmbetul pe buze, calmi. Calmul. Iată ce lipseşte societăţii noastre zbuciumate
şi adeseori zdruncinate. Liniştea. În pelerinajul acesta ne-a însoţit peste tot
o linişte, atât interioară cât şi exterioară. Câte lucruri bune nu se pot face
cu calm, cu bunăvoinţă şi cu zâmbetul pe buze! Şi, desigur, mai ales cu
dragoste! Căci: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”… Dacă Sfântul Apostol
Pavel spunea aceasta, cu atât mai mult noi, slăbiţi, înrăiţi, ispitiţi… Şi
mi-aş permite să răstălmăcesc puţin: Dacă
dragoste am, totul sunt! Şi am totul.
Cum să mulţumeşti pentru dragoste? N-ai cum! Doar într-un singur mod:
întorcând-o. Îmi imaginez o lume în care moneda de schimb ar fi iubirea, nu
banul. Sunt dusă cu pluta (pe braţul Borcea), ştiu, dar mă întorc. Până atunci…
Primeşte
banul acesta,
Pe
o faţă e iubirea pentru Dumnezeu,
Pe
cealaltă – iubirea de tine…
Slobozia, 10 decembrie 2013
Pelerinajul a fost organizat de Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" a Protopopiatului Slobozia. În numele meu şi al copiilor de la Vila Cristina, aduc alese multumiri Părintelui Protopop Dumitru Drăghici şi Părintelui Secretar Cătălin Stanciu, pentru idee, buna organizare, în fine... pentru bucuria pe care am trăit-o noi, toţi copiii, şi mari şi mici.
Pelerinajul a fost organizat de Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" a Protopopiatului Slobozia. În numele meu şi al copiilor de la Vila Cristina, aduc alese multumiri Părintelui Protopop Dumitru Drăghici şi Părintelui Secretar Cătălin Stanciu, pentru idee, buna organizare, în fine... pentru bucuria pe care am trăit-o noi, toţi copiii, şi mari şi mici.
Stiu ca nu asteptati felicitarile nimanui, dar eu nu ma pot abtine! Va felicit pentru idee si recunosc ca imediat cum am auzit de excursie, m-am si gandit sa fac lafel cu copii de la vila Raluca.Totdeauna cand am daruit, eu am fost cea care a primit cel mai mult, deci stiu cata bucurie v-au dat acesti copii si ce zi minunata ati petrecut.Dumnezeu sa va rasplateasca cu sanatate si spor in toate faptele bune!
RăspundețiȘtergereDoamne ajută! Vă mulţumesc, doamna Elena! dar să ştiţi că eu chiar nu prea am vreun merit în realizarea excursiei. Eu doar plimbam copiii de mână pe la biserică, nu de alta, dar se agăţau de mine :)), apoi, dacă tot m-a văzut lumea cu ei, i-am prezentat ici-colo. Ideea i-a venit prima dată Părintelui Cătălin, apoi, împreună, l-am asaltat pe Părintele Drăghici, care, până la urmă, a avut cel mai mare rol în finalizarea evenimentului. Eu - doar un fel de liant. E drept, chimistă fiind, ştiu ce rol important poate avea liantul adeseori :)) Asta ca să mă dau mare.
RăspundețiȘtergereDumneavoastră faceţi mult mai mult pentru copiii de la Vila Raluca si vă felicit sincer. Eu nu am nici dăruirea, nici energia dvs. În plus, îi chinui pe bieţii copii, îi pun să înveţe poezii, rugăciuni, cântece, îi ascult :) ...
Dragele mele, dragi, amândouă sunteți nemaipomenite, mă bucur de ce prietene minunate am in Slobozia. Domnul să vă răsplătească! Îmbrățișări!
RăspundețiȘtergereMulţumiri, Adelina!
RăspundețiȘtergereŞi eu mă minunez uneori cât de minunată sunt (asta se cheamă modestie:))
Am citit, am zâmbit (ca unul care ştie ce minţi minunate au copiii), m-am bucurat de pelerinajul vostru şi am gândit că Dumnezeu lucrează minunat de simplu, lucrează taman prin neştiinţa noastră, cea care se lămureşte pas cu pas pe drumurile vieţii, fie ele făcute uneori pe cărările apelor.
RăspundețiȘtergereMă bucur că aţi citit şi aţi zâmbit, precum şi de cele scrise.
RăspundețiȘtergereMulţumiri!