Ca-ntr-un balet de Ceaikovski

Sunt zile când viaţa-i mai tristă

decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.

Cortina cade greu peste vise,

peste iluzii, peste închipuirile toate.

Luminile se aprind,

dar vezi numai praful

înălţându-se fir cu fir

umplând până la refuz golul

din vieţile atâtor muritori,

golul atâtor singurătăţi,

golul acesta atât de plin

de nimic şi de praf.

Actorii îşi leapădă personajele

până la următoarea reprezentaţie

când iar or să facă frumos.

Unii mai rămân machiaţi –

o prelungire a iluziei

că încă mai sunt aceia care nu sunt,

aceia care n-au fost şi nu vor fi niciodată.

Iat-o pe regina-mamă,

şi-a dat rochia jos,

fumează, îmbrăcată-n crinolină.

Cineva bate la uşă – nişte flori.

Ah, florile!

Ţigara a ajuns la filtru,

cade, uitată, în scrumieră,

crinolina cade şi ea, căzute sunt toate…

Gata! Înapoi la pereţii tăi!

Două ore ai fost regină-mamă,

acum te-aşteaptă vasele-n chiuvetă

(poezie curată!), oglinzile mincinoase

şi liniştea care-ţi perforează timpanul.

Te uiţi la ceas, ceasul se uită la tine,

te uiţi la timp, el te uită.

Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei –

Ofelia cea ingenuă, atât de blondă

şi cu ochi atât de nedrept verzi, frumoşii ochi verzi,

cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate.

Eşti o babă, nu te mai iluziona!

Şi rolul Ofeliei nu-ţi va mai fi atribuit niciodată.

Secundele fac piruete,

Priveşte-le cât de frumos pleacă

una câte una,

ca-ntr-un balet de Ceaikovski                                          

Slobozia, 19 decembrie 2013

Picturi de Andrew Atroshenko

Muzica: Ceaikovski - Lacul lebedelor