Cugetări între patru scânduri

Uite-aşa! Cum- necum, mai de voie, mai de nevoie, am săvârşit-o şi p-asta. Murii. Eh, nu mai ştiu dac-am murit de moarte bună (adică cum „moarte bună”? Poţi să-i zici la muierea cu coasa aşa o grozăvie, cum c-ar fi bună? Mă rog...)... care va s’zică de moarte bună – mă rog – de moarte nebună, de boală ori de plictiseală. Apăi, nici că mai contează! Când te vezi ditai omu’ culcat pe spate, cu mâinile împreunate a neputinţă, să se zgâiască toţi la tine ca la mumiile egiptene, să-ţi numere firele de păr din cap – ce ţi-a mai rămas, că deh! – şi să se bucure, bucura-s-ar ca mine! că ai fost tu, vezi bine şi Doamne-ajută că n-au fost ei... Şi-n timpu-ăsta, să nu poţi să mişti nimic, ori să le zici una să le meargă fulgii, să nu se mai bucure cu-atâtea lacrimi. Adică: „Vezi, nene, ce te-am iubit noi pe tine, ce jale ne-ai lăsat în suflete” ... Fugiţi d-aci, bă, că vă ştiu eu ce maimuţoi îmi sunteţi! Până mai ieri m-aţi fi mâncat cu tot cu pene – noroc că n-aveţi voi dinţi pentru mine – şi-acuma... hai, roiu`! c-aţi început să puţiţi.
           Cugetând eu aşa – vezi bine, sunt un cugetător, şi-aşa am să rămân, până... na! că era să zic pân-oi muri, mă rog, până n-oi mai avea cu ce. Să cuget, bre, că doar nu... mă rog, deşi n-ar strica...  Aşa, cugetând, deci, lăsând la o parte necazul de-a nu mai putea face ori spune ceva, am descoperit niscaiva binefaceri în treaba asta cu mortăciunea. Bunăoară, poţi să-i vezi pe toţi care se preumblă pe la capul tău cu flori şi lumânări (cât am trăit nu mi-aţi fi dat un capăt de aţă, şi-acuma tot voi veniţi să mâncaţi de la mine. Aşa-i c-abia aşteptaţi să mă vedeţi în fundu-ăla de groapă şi să-ncepeţi degrabă să vă-ndopaţi? Nesătuilor!)... aşa, poţi să-i vezi pe toţi şi să le măsori meschinăria. Îi vezi ca-ntr-o oglindă fermecată, cum nu se văd ei în oglinzile-alea spurcate şi mincinoase-ale lor, care le-arată doar ce vor ei să vadă.
Uită-te la baba Leana, ce se mai chinuie, săraca:
- Gheorgheee... Gheorgheee...  şi iar Gheorghe!
Ho, că te-am auzit! Adică de ce „şi iar”, de două ori nu era de ajuns? Dă-te mai încolo, uruitoareo, că mi-ai spart timpanele! Oi fi io mort, da’ surd nu sunt.
Asta-l strigă pe bărbat-su, că tot Gheorghe l-a chemat. O fi crezând că mă păcăleşte, că nu-mi mai aduc aminte. Şi ce dacă-s mort, asta-nseamnă că-s şi uituc? Babă sclerozată!
Ia uite şi la nevastă-mea:
- Gheorghiţăăă... Gheorghiţăăăă! (să nu zici „şi iar Gheorghiţă”, că sar la tine!) Un’ te duci tu, Gheorghiţăăă?
I-auzi, fa! Ia mai zi, că-mi place! Gheorghiţă, ai? Mie Gheorghiţă mi-a zis doar mama, când eram copil. Tu din „tâmpitu’ dă Gheorghe” nu mă scoteai. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’! Şi ce mă-ntrebi un’ mă duc? N-ai zis tu să mă duc? Că nu era zi să nu mă trimiţi: „ Du-te, ducea-te-ai pă pustii! Că l-ai făcut om p-ăla cu cârciuma din colţ.” L-am făcut, şi ce? Tre’ să facă omu’ ceva cât trăieşte. Că uite după aia ce pate – stă să-i facă lui alţii. Drept îi? Acu’ ce nu-ţi convine că plec? Eheee... las’ că ştiu eu. Păi cine-o să-ţi mai sape ţie, cine-o să-ţi mai cosească, cine aia, cine ailaltă? Pentru aia şi-ailaltă, nu zic, oi găsi tu înlocuitor, da’ să ştii că coasă ca a mea n-are nimeni. Auzi, ia nu te mai boci atâta! Ia-te de mână cu baba Leana şi jeliţi-l pe Gheorghe-al ei. Că io, dacă stau să mă gândesc bine, chiar mă bucur c-am scăpat de muncă... şi de-o urâtă ca tine. Ptiu! Că urâtă mai eşti! Cum nu te-am văzut io toată viaţa? Mi-oi fi făcut ceva cu ţiganca aia de venea toată ziua după mălai. Uite, să-ţi spun drept, dac-aş mai avea o viaţă, nu te-aş mai lua nici mort. Nici cum? Mă rog... nu te-aş mai lua nici cu ţigancă, nici fără ea. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’ – se mai deşteaptă şi el oleacă. Nu era vorba-aia: „mai bine mai târziu, decât niciodată”?
    Ia te uită cine-a venit! Săru’mâna, părinte! Nu răspunzi, ai? Te-ai făcut gomos! Păi cum să nu te faci, dacă astea să calcă pe picioare, care-ajunge mai repede să-ţi pupe mâna. Ce-oţi fi crezând, paparudelor, că v-aţi asigurat locu-n Rai? S-o credeţi voi! Puteţi să-l ţucaţi pe popa din creştet până-n tălpi, că tot iadu’ vă-nghite, păcătoaselor! Las’ că vă ştiu io! Duminica vă-nghesuiţi la biserică, şi-n loc să vă-mpăcaţi cu Dumnezeu, vă uitaţi la pălăria coanii preotese, şi-o bârfiţi că nu şi-a pus basma. Şi de-ar fi numai ăsta păcatu’ vostru! Hai, nu-l mai sufocaţi pe părintele, lăsaţi-l să-mi dea şi mie niţică importanţă, că-n rest numai lui i se dă. Ca atunci când a fost cu-mpărţitu’ loturilor. Zice primaru’: „Mă Gheorghe, uite ce m-am gândit eu, tu eşti băiat bun (m-am mirat, atunci aflam şi eu prima dată, da’ cum era să-l contrazic?) – şi n-ai să iei foc dacă-ţi dau ţie terenu-ăla din care tot ţâşneşte apa, c-a fost lac mai acu’ câţiva ani, da’ părintele nu-l mai vrea, că dacă tot nu mai are peşte... şi uite, i-l dau p-al tău, că-i îngrijit, sol fertil, mă-nţelegi... un preot avem şi noi, dacă se supără şi pleacă, vine altu’, care s-ar putea să râvnească la al meu... şi nu-i bine, un primar avem şi noi, şi dacă... mă-nţelegi?
- Îhî... da’...
- Hai că eşti băiat bun! Na o ţuică!
Un primar avem şi noi, şi ăla deştept foc. Ştia el că pentr-o ţuică, putea să-mi dea pământ şi-n Marea Neagră. Că, deh, sunt băiat bun, adic-am fost... mă rog...
I-auziţi ce zice popa! Taman a rostit „bun creştin” (despre mine vorbeşte? Am trăit s-o aud şi p-asta! Sau... mă rog... am murit s-o aud şi p-asta). Păi cum, părinte, nu ziceai mata că n-aş fi, când mă-ntâlneai la cârciumă? „Mai treci şi tu, Gheorghe, pe la biserică, să-ţi mai speli păcatele!” Io dam din colţ în colţ cum puteam: „D-apăi, părinte, sărăcia mea! Că nu mai am timp să mă spăl nici pe mine, dar’mite cele păcate!” Eh, acuma oi vedea ce-oi face cu ele!

„...şi iartă-i păcatele pe care le-a săvârşit, cu fapta, cu gândul ori cuvântul...”
Aşa da! Zi-i, zi, că zici bine! L-auzi, Doamne, pe părintele? El a zis, n-am zis eu!
„...şi de-a fost afurisit de vreun preot...” Cum, cum? Cum să facă asta o faţă bisericească? Eu nu mi-am afurisit nici porcu’ din bătătură. Doar l-am mâncat. Da’ asta-i altă poveste. Şi-n post. Da’ ce mai contează? Auzi, părinte, mie treba cu afurisitu’ nu-mi miroase-a bine. Nu că eu aş mirosi acu’ mai frumos, da’... eşti sigur că n-ai încurcat cărţile? Ori că n-ai sărit vreun rând?

„Dumnezeu să-l ierte!” Aha! Şi cu asta, aţi scăpat de mine. O! Să vezi c-acu-ncepe „veşnica pomenire”, unde se plânge mai rău ca la telve... tleve... terfe... novelele-alea, bre, de-ncepuse şi muierea mea să se uite, până m-am dat la ea şi i-am zis că-i dau io ei telenovea de cinci ori pe noapte. De-atunci n-am mai văzut-o uitându-se, da’ când dispărea mai mult de-acasă şi-o-ntrebam de unde vine, zicea: „Am fost la a lu’ Costică, la telenovea”. Şi cum vorbea aşa, cu dus-întors, eu nu prea ştiam ce să cred, da’ nici n-am cercetat cazu’, că era Costică ditai omoiu. Ia, cât se mai jelesc babele-astea, să mai cuget şi eu o fărâmă, că când m-or mânca viermii, cu cugetări cu tot, m-oi tot odihni.
Era unu’, Eminescu, parcă murise şi ăla, da’ mi-a spus învăţătoru’ când i-am săpat via şi se-nvârtea pe lângă mine miorlăind la poezii, mi-a spus c-a zis ăla una bună de tot şi taman mi-am adus aminte de ea: „Mâna care-a dorit sceptrul universului şi gânduri/ ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”.
Acuma, io sceptru n-am avut, nici univers, decât vreo două ziare rămase de la bunicu’, da’ sapa şi coasa nu mi-au lipsit. Nici sticla cu ţuică, mă rog... Da’ cum stau io şi cuget – cât mai am cu ce, v-am zis – mă gândesc că n-am prea fi avut loc toţi patru între scândurile-astea. Da’ de m-ar fi iubit muierea mea (ptiu, urâtanie! Mai bine nu!), măcar la sticlă şi tot i-ar fi făcut loc. Las’ să bea ei, că nu se mai satură!

Ce, ce-aveţi, bre? Unde mă duceţi? Staţi că n-am terminat! Eu tocmai ziceam ceva de...
Da’ bine că mi-aţi pus capacu’ şi m-aţi trântit în hău-ăla, acu’ ştergeţi-vă lacrimile şi la masă! Potârnichilor!
Ce s-a auzit? Te pomeneşti c-avea dreptate Eminescu-ăla, uite, vezi, p-asta o uitasem:

„ Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune/ peste toate o lopată de ţărână se depune”.
Bre, Eminescule, bre, m-auzi? Ai greşit, bre, cu poezeaua matale! Nu e doar o lopată, e mai multe... pune ăştia la ţărână pe tine, cât să fie siguri că nu mai ieşi de-acolo-n veci. Auzi, nu te supăra, da’ n-am stat să le-număr, că m-a cam luat oboseala...

Slobozia, iulie 2005

Costache Ioanid - Am căutat iubirea

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,

ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.

Şi-am întîlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,

ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,

sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”

Şi-am străbătut pamîntul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Şi-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,

să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Şi-am spart în ţăndări cupa, caci n-am gasit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primavară,

am întîlnit în cale deodata un drumeţ.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,

o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întîmpinînd batjocuri,

lasînd sa-i rupă cîinii din haină cîte-un fald.

Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,

vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.

Şi totusi în privire avea un cer de taină

cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.

Si-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

caci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă

sa aflu ce comoară în sarcină a strîns.

Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,

cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă

vuia strivind grumazul sarmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudată,

povara de osîndă sub care-atît Te-apleci?

am întrebat, drumeţul. Si El mi-a spus în şoaptă:

-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi străinul, urcînd încet privirea,

dar tu pe cine cauţi înnourat si crunt?

-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…

-Iubirea? … fu răspunsul strainului. Eu sunt…

PIROPOPIRCĂLIŢA DESTABILIZATOARE (I)

Investigaţii paralele sau încrucişate (depinde de ce-o să iasă la final), care vor da o anchetă ce va ajunge sigur în manualele de specialitate

Text la patru mâini şi două capete: Gheorghe Dobre şi F.L. Dalian

Lui Gigi Dobre - red. şef la "Helis", i-a venit năstruşnica idee să scriem un text "la patru mâini". După ce mi-a aruncat mănuşa, să nu creadă că mă tem, am acceptat duelul, dar i-am propus să înceapă el. Scrierea a avut loc cam aşa: mi-a trimis primul fragment, eu l-am continuat, i l-am trimis, şi tot aşa. Nu ne-am propus nimic de la bun început, nici unde să ajungem, nici despre ce să scriem. Pur şi simplu aşa ne-a dus firul... literar. Titlul şi subtitlul sunt puse de el; am scris (I) pentru că el zice să continuăm. Eu nu ştiu ce să zic. 

Negăsind, oricât ne-am chinuit, o explicaţie logică la tulburările survenite în ultima vreme în liniştea grupului nostru, am încercat şi explicaţii ilogice (dacă se poate o astfel de abordare). Pacientul are momente de revoltă, ŞI NU ŞTIM DE CE, vrea secesiune, vrea să conducă (nu contează ce sau pe cine), scoate "Oaia literară", deci a trecut la fapte. Grupul nostru, paşnic nevoie mare, aproape păşunist în comportament şi gândire, se simte lucrat din interior, se simte ameninţat în structura lui de granit, care se dovedeşte, la o lovire mai puternică, de consistenţa mămăligii pe care ne-o tot bagă Florinică sub nas. Credem că nu trebuie să răspundem la întrebarea de ce, care nu are răspuns, nici logic, nici ilogic. Întrebarea constructivă, care ne-ar putea lămuri misterul şi ne-ar ajuta să resuscităm pacientul, ar fi CINE face asta? Cine s-a infiltrat aşa de bine între noi şi bagă zâzanie neîncetat? Dobre? Nu prea credem, că s-a sacrificat şi s-a dat cu secesioniştii doar ca să-i poată calma şi să-i readucă pe calea cea bună. Loredana? Nu. Că nu are cum să ajungă ea şefă într-o adunătură de misogini oricât de complotistă ar fi, oricât de Mata Hari s-ar crede. Teoharie? Bunoaica? Florinache? Nici vorbă. Vasile, colonelul? Ultimul bănuit. Vasile pictorul? Buzu? Să învingă istoria, prin el, o ceată de scriitori provinciali? Daniel nu face rău nici unei muşte, aşa că e exclus înainte de a fi inclus. Ultimul sacrificiu făcut în curtea lui a fost acum douăzeci de ani, şi poate nici atunci, că noi ne-am făcut calculele de la vârsta oratăniilor cărora le dă saci de mâncare zilnic, adică are, printre alte zeci de creaturi, trei gâşte de vârsta lui Matusalem, bătrâne de douăzeci de ani omeneşti, adică o sută şaizeci în ani galinacei. Atunci cine? Membrii celulei de criză, că avem şi aşa ceva, s-au reunit, s-au tot gândit (dar în registru iraţional, că ne pricepem) şi au ajuns la concluzia că un pui de piropopircăliţă, bine deghizat, face vraişte liniştea noastră şi ne tot secesionează de câteva luni de nu ne vedem. Ce e de făcut? (Vedeţi că s-au acumulat cam multe întrebări la care nu avem încă răspunsuri.) În primul rând, trebuie să definim şi să descriem puiul de piropopircăliţă. Apoi să-l căutăm, să vedem în cine se ascunde. Şi să-l demascăm mai repede şi definitiv. (Dobre)

          Acestea fiind spuse, d-aşa maneră că nici noi n-am priceput ce-am vrut să zicem (dar cine are nevoie?), am început căutările pornind de la noi înşine. Adică fiecare a cotrobăit în sinele său. Că vorba ‘ceea: Mănâncă omul cu sine însuşi un sac de sare, o viaţă-ntreagă, şi habar n-are ce piropopircăliţă ascunde.

          Dobre, după ce şi-a expus galeria de trofee, nădăjduind să ademenească piropopircăliţa din el cu unul dintre acestea (însă dihania – să se-arate, pace!), s-a străduit s-o fenteze şi cu minciuna din literă, dar tot nimic! Stând el aşa şi cugetând, în poziţia gânditorului de la Hamangia când păzea lansetele pe marginea bălţii, solicitându-şi pe rând cele două emisfere cerebrale, a ajuns la concluzia că, pesemne, lighioana cu pricina nu se află în el însuşi şi-a conchis: „Eh, şi cu lighioană, şi fără ea, tot o piropopircăliţă!”.

          Costel Bunoaica, stând de vorbă noaptea, cu sinele său, s-a apucat de scris poezie şi-a uitat de-a dreptul ce caută. Şi-a mai adus aminte doar pe la o vreme când, încercând să-şi epateze iubita (abstractă şi poetică, desigur) c-o metaforă de stă muza-n coadă, i-a reuşit un vers cam aşa: „Te-aştept ca pe o piropopircăliţă, neruşinato!”. Ptiu!

          Teoharie a-ncercat să dea de urmele piropopircăliţei din el, apelând la cele mai recente descoperiri ale fizicii cuantice, dar s-a încurcat atât de tare între neutrini şi alte bestii invizibile, încât s-a lăsat repede păgubaş, nu înainte însă de-a face o încercare de atragere prin învăluire cu eminescienele versuri: „Cobori în jos…” piropopircăliţă blândă, mâncaţi-aş coada, presupunând c-o ai!

          Vasile, colonelul, folosind tot arsenalul din dotare, plus organele de simţ şi alte organe mai puţin simţitoare, a fost cât pe ce să pună mâna pe şurlicaia destabilizatoare, doar că, după interogatoriul specializat din beciurile… din nişte beciuri, na! – s-a constatat că presupusa piropopircăliţă fusese confundată cu o pupăză, dar nu una oarecare, ci una sus-pusă, bine dotată şi extra-siliconată, care-i de-ajuns să deschidă pliscul ca să. Ne pare rău pentru Vasile. Îi vom mai trimite, din când în când, portocale.

          Vasile, pictorul, fire boemă, ca orice artist, a alergat cu pensula pe pânză presupusa piropopircăliţă care şi aceea s-a dovedit tot un fel de Piropopircăliţa Morgana.

            Buzu, istoricul, he! Ca orice istoric care se respectă, s-a apucat să studieze, în arhivele de la 1900, tactica de prindere, surprindere şi dejucare a planurilor piropopircăliţelor destabilizatoare. Mai studiază şi acum. Băiat deştept de la Chişinău, şi-a luat un ajutor, anume pe bucureşteanul Marian Ştefan, istoric aşişderea, care, cercetând el pe căi separate şi nebănuite, a ajuns la concluzia că specia piropopircăliţelor a dispărut de pe teritoriul patriei noastre încă de pe vremea când românii le-au tras-o ungurilor la Posada. Ceea ce ei zic că nu.

          Loredana a-ncercat să facă nişte „vrăjeli” în laborator, sperând că experienţa ei de (al)chimistă o va ajuta să determine ADN-ul fiarei aducătoare de nelinişti în sânul Helis-ului şi astfel, cu formula triumfătoare în mâini, să dea de urma misterioasei. Tot ce i-a reuşit a fost să-şi ardă halatul cu acid şi bretonul cu flacăra becului de gaz.

          Cealaltă Loredana (zisă şi Stan) s-a pus şi ea pe studiat etimologia cuvântului „piropopircăliţă”. Ceea ce ne foloseşte la fel de mult ca şi experimentul ratat al celeilalte Loredane, zisă şi Dalian, zisă şi Florentina, că ne-am săturat de numele acesta lung de multiplu şi interminabil ce este!

          Au mai fost şi alţii care s-au străduit, au asudat, au riscat, dar nimeni n-a reuşit să depisteze măcar o urmă de genă (sau geană) de piropopircăliţă.

          Unul singur dintre ei nu s-a agitat – în limbaj grobian s-ar zice că l-a durut fix în fundamentul problemei – şi acela este, după cum, da, aţi ghicit! – Florin. Şi cum se-ntâmplă-n viaţă, uneori, mari nedreptăţi, ce credeţi? Tocmai lui i s-a arătat monstrul fugărit de truditorii de la Helis. Florin, prietenos din fire – ar fi în stare să hrănească şi şarpele veninos care tocmai l-a muşcat – a avut o conversaţie amiabilă cu monstruasa creatură pe care, din prietenie, ne-a descris-o şi nouă, în cadrul unui simpozion cu tema „Creaturi şi creatori”. (Loredana)

Chiar dacă Florentina, Loredana, Dalian (are dreptate, e cam lung, ca o zi de post negru) n-a descris şi definit obiectul studiului, ea a înaintat vijelios în anchetă folosind un ciur cu sita rară, adică celebra metodă excluderea prin triere, ca o ingineriţă care este în timpul programului ei de ingineriţă. L-a prins cu fofârlica pe îngeraşul Florinică, l-a demascat fără milă şi, folosind metodele specifice împrumutate de la Vasile, l-a făcut să recunoască tot, chiar dacă inculpatul s-a ţinut tare zicând că el habar nu are de nimic. În plus, l-a obligat, sugerându-i fin că altfel va mânca bătaie, să ne povestească despre creaturi şi creatori într-un simpozion cu largă participare, chiar dacă la eveniment n-au fost prezente (şi asta nu fizic, ci într-un plan superior, ele desprinzându-se cu greu din conştiinţa universală pentru a participa la nemaivăzutul simpozion, aici incluzând şi măgarul) decât patru fiinţe: Florin, eu, Loredana şi Marinică. Eu şi Loredana aveam de scris, Marinică măgăruşul medita, în timp ce Florin vorbea. Şi tot vorbea. Ca să înţelegeţi şi dumneavoastră şi noi despre ce a fost vorba până la urmă în propoziţie vă prezentăm un Scurt extras amplu din comunicarea ştiinţifică „Pe larg, despre virusul piropopircalitseus maltensis ce-ne-tot-zăpăceşte-de-cinci-luni”, la care ne-a supus aşa zisul om de ştiinţă Florin CIOCEA. [Norocul nostru e că Florin nu e grec (dar mai ştii?), că altfel i-ar fi zis lucrării „Peri Phiseos” (doar ştiţi, „Despre Fizică”, aşa se numeau toate tratatele din antichitate, indiferent de autor şi de subiectul abordat, ca să nu le încurci).]

„Ăăăă! Îhhh! Mdaa! Zzzzz! Florinn! Câhhh! Uuuu! Nuuu! Muuu! Scârţţţţ!”

Astea sunt esenţele aproape metafizice emanate de comunicarea lui Florin. Care nu-i a lui, că nu avea cum să se concentreze el atât de tare pe subiect de să ne lase laţi şi să ne recompună apoi după ce ne aduna cu făraşul. Şi nu l-am auzit niciodată folosind un aşa limbaj elevat.

Nu e bănuială, e certitudine: textul ăsta nu a fost scris de Florin! El doar l-a citit. Mai mult ca sigur el i-a fost dictat chiar de către piropopircalitseus maltensis, o dovadă foarte clară că Florin e locuit (ca să nu zic bântuit) de această dihanie şi că lucrurile au scăpat complet de sub control. Adăugăm altă întrebare: cum scoatem piropopircăliţa din prietenul nostru? Că au început să se-nţeleagă, au pus stăpânire pe situaţie, şi-au tras oaie literară, le place! Doar că invidia începe timid să roadă la creierele celorlalţi, ar vrea şi ei şi nu se poate. Ăsta-i marele pericol, nu piropopircăliţa în sine. Că Florin se ţine tare, adică ţine arătarea din neamul maltensis doar pentru el. (Dobre)

          După ăăă-uri, îîîh-uri, câââh-uri şi zzz-uri, Florinului a început să-i fileze o lampă, adică mai multe, un fel de beculeţe colorate şi piuitoare pe care, însă, Dobre şi Loredana, fiind mult prea preocupaţi să-şi scrie capodoperele, nu le-au observat. În schimb, bietul Marinică, întrebându-se, cu mintea lui măgărească, oare ce l-o fi apucat pe stăpânu-său, când a văzut transformarea extraterestră a acestuia, a dat în bâlbâială (tot măgărească, desigur) şi-a început să scoată nişte vocalize înalte, demne de invidiat de cele mai la modă soprane ale vremii. Florin s-a zorit să-i ţină companie, emiţând nişte onomatopee care, la prima auzire, nu difereau mult de „versurile” pe care se producea Marinică, măgarul său credincios. În realitate, el amesteca mulţime de cuvinte din limbi nedescoperite care, la reaudiţie, ne duc cu gândul la limba extraterestră şi conduc la concluzia de netăgăduit că piropopircăliţa buclucaşă este şi ea un fel de alien deghizat.

          În tot acest peisaj suprarealist, cu Florin cântând la extratereştri, cu Marinică ţinându-i isonul, cu Dobre şi Loredana mai scufundaţi decât Titanicul în propria lor scriitură, a apărut, la un moment dat, să-i spunem t, Bertha, ciobăniţa unguroaică de pe lângă stâna lui Florin. Când a dat cu ochii de grozăvie, va să zică la momentul( t+Δt), Bertha a-nceput să-şi facă (n+1) cruci, când ortodoxe, când catolice şi, după ce a tras o-njurătură pe ungureşte, a-nceput şi ea să amestece cuvintele, într-o înfrăţire româno-maghiară fără precedent. Acest melanj a imprimat capului lui Florin o mişcare pe verticală, de înşurubare/ deşurubare, respectând cu stricteţe regula burghiului lui Maxwell, încât sărmanul se minuna şi el cu toţi ochii – pâlpâitori şi gălăgioşi – din dotare. Tot Bertha, femeie bine înfiptă în realitatea cotidiană, i-a scăpat de invazia extraterestră, aplicând Florinului o lovitură bine plasată (intercostal) de cazma, deconectându-l, astfel, de la reţeaua electrică de 220 V, 50 Hz, curent alternativ, la care se conectase singur, prin intermediul firelor pe post de ştecăr ale televizorului. Scăpat de atacul alienilor, dar doborât de cazmaua războinică a Berthei (trasă cu năduf, pentru a răzbuna obida unui întreg popor căruia i s-a furat „Transilvania nostru” şi pe toţi Attila-hunii cu tot neamul lor de adormiţi), Florin zăcea acum în nesimţire (vai, ce cuvânt!), întins ca o plăcintă ţigănească la picioarele poporului maghiar şi la copitele propriului măgar, care tăcuse mâlc de frică să n-o încaseze şi el. Totuşi, văzând-o pe Bertha hotărâtă să-i aplice şi lui lovitura ucigaşă, Marinică s-a gândit să intre-n defensivă, atacând (că tot atacul e cea mai bună apărare, şi un măgar poate pricepe asta!) pe acordurile unui vechi cântec strămoşesc – „Doamne, ocroteşte-i pe români!” – dar la care, bietului Marinică, vorbitor de limbă umană pentru prima dată, i s-au încurcat în asemenea hal sinapsele, încât i-au reuşit doar nişte versuri de-a dreptul măgăreşti: „Suie Horthy pe statuie/ Să ia de la Iancu… iha!”(1). Văzând-o pe Bertha perplexă, confuzată şi învăluită-n ceaţă până la brâu – „Nem tudom! Nem értem!” – s-a gândit s-o scoată de-acolo şi s-o lămurească, continuând în acelaşi stil măgăresc şi inacceptabil: „Şi, dacă mai vreţi Ardeal,/ O s-o luaţi şi de la cal! Iha! Ihaaa!”(2).

          Dobre şi Loredana, în lumea lor, n-au asistat la războiul intergalactico-rasial de proporţii,  ce tocmai se încheiase sub nasul lor printr-o pace forţată (de cazma) şi pecetluită de o nouă înjurătură mag(hi)aro-ungurească. Pe la o vreme, rupţi de foame, au ridicat şi ei capetele de intelectuali din hârţoage, uimindu-se de grupul statuar ce li se înfăţişa privirilor, compus din: Berthă cu cazma, Florină cu beculeţe stinse (natură surprinzător de moartă) şi Marinică, cu ultimul „iha” în gât. Îngroziţi, „picaţi din lună”, cei doi scriitori helisieni şi-au mutat iute privirile de la tabloul supra-realist, încrucişându-şi-le între ele, aflând fiecare în privirea celuilalt lumi nedescoperite, pline de procurori, care aşa de bine anchetau că nu reuşeau decât să se adâncească şi mai mult în mister. Adică ioc elucidare. (Loredana)

Cred că aţi înţeles că aţi asistat la un ritual de exorcizare. Hipnotizată de fapte, Loredana n-a mai avut tăria decât să ni-l descrie pe acest domn ritual, ca un bun prozator ce este. Dar ritualul nu a putut fi dus până la capăt, el fiind oprit de un război interetnic de proporţii aproape cosmice, dacă punem la socoteală şi omuleţul verde pus la firul ierbii, în care s-au implicat brutal susnumita Bertha şi nesăbuita sa cazma. Aşa că nu am putut stabili cu exactitate cam cum arată piropopircalitseus maltensis, dacă îl locuieşte pe Florin, ce simptome specifice are gazda, ce treabă are el cu gâlceava hungaro-română mutată tocmai la Maltezi, cât de strânsă e legătura dintre ei şi ce gânduri comune de viitor au cei doi. Şi, până la urmă, e virus sau ce e? Cred că cea mai bună sinteză a subiectului o are Marinică, dar nu mai putem comunica rezonabil cu el pentru că, bineînţeles, e măgar. Doar el ne-ar fi putut ajuta să stopăm amplificarea ravagiilor pe care le produce piropopircăliţa asta perversă în rândul sămănătoriştilor helisieni prin instrumentul de tortură care se autointitulează, fără să ceară voie nimănui, oaia literară. (Dobre)

          Din păcate, ca urmare a reclamaţiei înaintate de Bertha – printr-o cunoscută fundaţie – la „forurili” superioare din UE, războinicul Marinică a fost închis după gratii, la Grădina Zoologică din Budareşti (că tot confundă proaspeţii noştri veri capitalele) unde, în semn de răzbunare a soartei sale de câine („Ce-am fost şi ce-am ajuns!”), le mai cântă din când în când vizitatorilor care, încântaţi nevoie mare că pot vedea un măgar vorbitor şi, evident, fără să priceapă o iotă din ce le urează acesta, îi mai aruncă pe furiş foi de varză de Bruxelles.

          Trezit din coma extraterestră, Florin a rămas neconsolat de dispariţia dobitocului său, fiind nevoit să se mulţumească cu Berta, pe care o paşte sănătos (aici fiind vorba de văcuţa Berta, numită astfel după ciobăniţa omonimă care, nu ştim cum, nici pe unde, nici la câte ceasuri, a ieşit din poveste).

     Aşa, şi piropopircăliţa? Nu ştim! Să fie ascunsă ochilor noştri şi să umble deghizată în iredentista Bertha? Posibil! Dar cine are curaj să se pună cu ditamai cazmaua?! Noi ne lăsăm păgubaşi.

          În schimb, dumneavoastră, dacă vi s-a urât cu binele, puteţi încerca să ne daţi o mână de ajutor. Orice idee, oricât de trăznită şi aparent absurdă, e binevenită. Sunăm adunarea! Veniţi să lovim piropopircăliţa cu colţi de ce-o fi, fioroasă! Veniţi s-o lovim cu cazmaua de lemn! Că fierul e marfă de contrabandă.

          A bientôt! (Loredana)

Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 – 21 februarie 2013

^{1), 2)}  -  Din folclorul popular românesc iredentist undeground, cules de mine din Ardeal

Anchetă "Cafeneaua Literară"

Cafeneaua Literară, februarie 2013

Am răspuns invitaţiei Directorului revistei "Cafeneaua Literară" (Piteşti, Argeş), poetul Virgil Diaconu, care a realizat această anchetă pe parcursul mai multor numere. Am răspuns, din prietenie, ca unul prea puţin avizat şi interesat de clasificări   didactice.  Întrebările se află aici

 1. Clasificările, în literatură, mă interesează prea puţin. Este treaba criticilor şi a istoricilor literari să încadreze într-un curent sau altul pe cei care scriu/ au scris. Pentru mine, ca cititor, este cu adevărat importantă trăirea pe care o am atunci când citesc scrierile unui autor, fie contemporan, fie de acum… trei sute de ani. Nu mi-am bătut capul niciodată cu „postmodernismul”, deşi termenul e adeseori vehiculat, uneori chiar cu emfază.

2. Sincronizare? Termenul mă duce cu gândul la înotul sincron. Lăsând glumiţa la o parte, nu cred în „modelul american”, nici în cel occidental, ca, de altfel, în nici un fel de model când vine vorba de poezie. Poezia e o stare de graţie, un fior care cuprinde întreaga fiinţă. Cum să o faci după „modele”? Desigur, există anumite influenţe, mai mult sau mai puţin conştiente, în funcţie de formaţia, de lecturile fiecăruia. Dar a vorbi de model e prea mult. Poezia e scriere a spiritului, suflet aşternut pe hârtie. Iar acesta este personalizat şi în funcţie de locul în care trăieşte/ a trăit autorul. Aşadar, nu prea e loc de … modelul american. Şi dacă e să fie o sincronizare, aceea e de preferat să nu fie înadins căutată, ci oarecum firească, venind de la sine. Altfel, avem de-a face cu scriituri „scremute” care nu reuşesc să transmită mare lucru.

3. Nu o definesc. Nu am competenţa necesară. Poezia postmodernă pare a fi o poezie perfect adaptată timpului său, „ruptă” din „proza” noastră cea de toate zilele.

4. Ceea ce crede Mircea Cărtărescu, este strict părerea domniei sale. Nu este absolut necesar să ne situăm cu tot dinadinsul pe poziţii de acord sau dezacord cu această opinie. În ce priveşte Cenaclul de luni, cunosc prea puţine încât să mă pot situa ferm de o parte sau alta a „baricadei”. Dar ca părere generală (incluzând aici şi consideraţiile domnului Manolescu), nu cred că e de bun gust să fii atât de exclusivist. Cinci poeţi, 11 poeţi? Să fim serioşi! Apoi, ne-am propus să facem aritmetică sau literatură? 5, 10, 100 – contează? Am curaj să dau exemple de poeţi valoroşi. Nu postmoderni, nu altcumva. Poeţi! Dar nu o fac, tot din dorinţa de a evita exclusivismul. Vă asigur însă că sunt mai mult de 5.

5. Pentru poezie suntem pierduţi dacă nu scriem poezie! Indiferent de sistemul de referinţă la care ne raportăm. Ca să răspund corect la întrebare: Nu, nu cred că poezia optzecistă este principalul (dacă nu singurul) sistem de referinţă – conform afirmaţiei lui Al. Muşina. Aşa cum nu cred nici că există un singur sistem de referinţă.

6. În context contemporan universal nu consider că poezia postmodernă (optzecist-postmodernă) are un impact semnificativ. Dar aceasta nu depinde numai de poezia în sine, ori de valoarea ei, cât şi (sau mai ales de) alţi factori care ţin de un cu totul alt registru.

7. N-aş zice că termenul potrivit este „criză” sau „poezia trecutului”. Se poate, eventual, vorbi de o evoluţie firească a formei de expresie. Dacă postmodernismul a ajuns la saturaţie sau nu, e greu să ne dăm seama. Trecerea, de regulă, se face lent şi insesizabil.

8. Cred în poezia – Poezie. În poezia care te face să tresari. Care nu te lasă indiferent. Legat de aceasta, stimate Virgil Diaconu, doresc să vă amintesc o „stare poetică” pe care am experimentat-o la Zilele de literatură „Antares” (Galaţi, 2011), când poeta aceea siriancă (parcă?) recita pre limba ei. Deşi n-am înţeles o silabă din ce spunea, am fost amândoi de acord că aceea chiar este poezie. Producea o transformare, o stare, ridica un semn de întrebare. E adevărat că nu la fel ar fi stat lucrurile dacă ne-am fi citit singuri poezia.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 28 noiembrie 2012

Apărut în revista „Cafeneaua Literară”, Piteşti, februarie 2013

Poetul

Autor: Marian Ştefan

În ce licori ţi-ai înmuiat condeiul,

Şi care e formula fermecată

Prin care, lăcrimând în faguri, teiul

Ne toarnă-n cupe miera parfumată?

Prin ce minuni devine mir uleiul

Ce luminează fruntea-ngândurată?

Cu ce puteri dai gândului temeiul

Şi el devine faptă de durată?

Urmând porunca dată de Prea-Sfântul,

Cu firea lui lipsită de prihană,

Poetul dăltuieşte-n vers cuvântul

Să izbăvească sufletul de rană.

Marian Ştefan

Bucureşti, 19 februarie 2013

  "Simată Domniță,

Tot meditând pe marginea celor constatate

în urma lecturilor din revista cu pricina, mi-a venit

a zice cîte ceva despre poet. Eu cam așa îi văd rostul.

Sper că nu v-am plictisit. Dacă da, vă reamintesc proverbul

cu „bună ziua mi-ai dat, belea...“

           La bună și curândă vedere!

                              Marian Ștefan"   

Stimate domn, 

Câtă vreme "beleaua" e poetică şi "emite" astfel de versuri, nu-i niciun deranj, nu-i niciun plictis, ba din contră: o să vă dau bună ziua mai des! 

"Cu nestăpânită şi indezirabilă stimă" - cum zice un personaj de-al meu, Maricica - 

a dvs., Loredana Dalian

Rostul iertarii la timp

Mircea Dinutz - In memoriam

Intr-una din zilele anului trecut, 2012, cineva mi-a spus ca, intr-o revista, un critic literar despre care eu - spre rusinea mea - atunci auzeam prima data, a facut un comentariu rautacios la adresa cartii mele - `Scrisori netrimise`. Citind si eu on-line, aveam sa constat ca de fapt, criticul nu comenta in niciun fel cartea, insa comenta recenzia profesorului Titi Damian, din revista `Helis`, la cartea mea, o critica destul de laudativa. Mircea Dinutz se intreba - `Chiar asa sa fie?` Nu mai retin cuvintele, dar, in orice caz, aceasta era ideea. L-am intalnit in august 2012, la Ramnicu Sarat, unde mi-a fost `indicat` de colegii mei. Aha! Va sa zica asa arata un `mancator de scriitori`. Nu parea deloc genul, l-am indragit de cand l-am vazut, nu stiu de ce, asa. Am acest defect - de a judeca oamenii dupa infatisare. Imi esti drag sau nu - si dupa cum arati. Iar Mircea Dinutz raspandea un soi de bunatate, ori doar poate mie asa mi s-a parut. 
Dupa festivitate, am mers toti invitatii in gradina de vara a unui restaurant. Acolo, la masa mea, ma imboldea un gand sa merg sa-i duc cartea. Nu prea aveam curaj, sunt timida, desi nimeni nu vrea sa ma creada, dar m-a incurajat Costel Bunoaica, astfel ca m-am prezentat la masa domnului Dinutz cu o carte `Scrisori netrimise` in mana. Am salutat, i-am intins cartea si, spre surprinderea mea, l-am auzit intreband: `Cum, nu sunteti suparata pe mine?` Nu ma asteptam sa isi aminteasca titlul cartii si numele meu, recunosc ca m-a surprins teribil. I-am raspuns, zambind: `Nu, cum sa fiu suparata? Pentru mine, faptul ca ati pomenit numele meu este o onoare destul de mare, ca sa mai conteze si contextul`. Marturisesc, eram pe jumatate sincera, fusesem un pic mahnita, dar nu pentru mine, ci pentru domnul Damian pe care comentariul acela il afectase; insa felul in care m-a privit domnul Dinutz cand m-a intrebat daca nu sunt suparata, tonul pe care a spus-o si modul in care si-a exprimat sentimentul de culpabilitate au alungat orice urma de mahnnire. Dupa ce i-am dat raspunsul, m-a privit cu atata bucurie, am simtit asa usurare din partea sa, de parca i-as fi luat o piatra de pe inima. `Sa va dau si eu o carte!`, mi-a spus - si am primit recent aparuta si premiata la festivalul la care eram - `Anamneze necesare`. Apoi, dupa ce ne-am despartit, ne-a mai trimis la masa carti, de data aceasta tuturor, cu dedicatii, printr-o doamna. 
Bucuria iertarii. Rar mi-a fost dat sa simt un om atat de fericit pentru a fi fost iertat, de o vina pe care eu nici macar nu i-o gaseam. Ii spusesem numai, dupa ce i-am dat cartea, ca m-as bucura sa aflu parerea sincera a domniei sale, de data aceasta in cunostinta de cauza. Mi-a spus: `Da, dar o sa dureze, probabil, mult...` I-am replicat ca nu este nicio problema, nu ne grabim. M-a privit intr-un fel, pe care atunci nu l-am inteles. Nu stiam ca se lupta de ani buni cu o boala. Nu stiu daca, intre timp, Mircea Dinutz a aflat despre cartea mea daca merita sau nu cronica aceea laudativa, si, pana la urma, nici n-ar mai conta. Stiu numai ca eu, atunci, dupa ziua aceea la Ramnicu Sarat, m-am simtit usoara ca un fulg, bucuroasa ca am comunicat pozitiv cu un om cu care, daca ne-am fi lasat, si unul si celalat, antrenati de micile noastre meschinarii zilnice, probabil m-as fi aflat mai degraba intr-o stare de incruntare. Am scris numai pe scurt si foarte scurt despre intalnirea noastra in articolul de aici Festival Rm. Sarat, 2012,  dedicandu-i, in final, si poezia `Rondelul meu` de Macedonski. Articolul a aparut si in revista `Helis`.
Cand i-am trimis revista `Helis` din august, mi-a raspuns astfel: `Calde mulţumiri! Generoasă, elevată şi fermecătoare! Deocamdată sunt în febra pregătirilor pentru numerele 5-6, ce vor apărea la sfârşitul lunii septembrie! O persoană ca Dv. e greu de uitat! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz`
In noiembrie, anul trecut, mi-a trimis o inregistrare cu `Lacul lebedelor`, varianta integrala . Multumindu-i, i-am spus ca eu am o neimplinire - ca nu am fost balerina. Dumnealui a dat un raspuns plin de umor: `Si eu am o neimplinire - ca nu am fost lebada.` Luna aceasta, trimisese un e-mail cu vreo 4 reviste. Asadar, a `combatut` pe taram literar pana aproape de finalul sau pamantean. 
Azi dimineata, cand am aflat vestea trecerii sale la cele vesnice, primul gand dupa `Dumnezeu sa-l ierte!` si parerea de rau ca s-a mai dus un truditor in ale culturii, a fost acesta: Ce bine, totusi, ca am avut ocazia sa ne intalnim, sa ne iertam, chiar si de vini inchipuite, ce bine ca nu a plecat dincolo cu o piatra pe suflet, cel putin nu din pricina mea! 
Dumnezeu sa-l odihneasca pe robul Sau, Mircea, iar noua sa ne dea puterea si intelepciunea de a spune tuturor si la timp (fie prin vorbe, fie prin gesturi sau priviri) - Iarta-ma! sau te-am iertat!
Bine ar fi sa putem urma intotdeauna indemnul Sfantului Apostol Pavel: `Sa nu apuna soarele peste mânia voastra` (Efeseni, 4, 26). 

Cu pretuire, celui care a fost profesorul, scriitorul, criticul literar, omul de cultura Mircea Dinutz, dar nu in ultimul rand omul pe care l-am intalnit o singura data, dar pe care, cu siguranta nici eu nu-l voi uita...

Slobozia, 20 februarie 2013

`

Rochia violet şi ultimul tango

O poveste adevărată cu final neterminat...

Ioana Dinescu, autoare de haiku, cea care a realizat calendarul haiku 2013, a lansat câtorva prieteni o provocare: aceea de a scrie câte un haiku, inspirat de o poveste adevărată care, pe scrut, sună astfel (relatată de Ioana): 

“Fostul consilier al Ambasadei Japoniei la Bucureşti (să-i spunem „EL”) era, în particular, un dansator pasionat de dans sportiv. Cu ocazia unei recepţii la reşedinţa dânsului, am putut vedea şi atinge cu ochii şi mâinile mele un perete întreg de trofee şi medalii pe care acesta, împreună cu partenera lui, le obţinuse la diferite concursuri de dans, în decursul ultimilor 4 ani. Cu ochi strălucitori (mare lucru la un japonez!) mi-a vorbit despre această pasiune.

Ulterior, după ce EL părăsise deja ţara noastră, întâmplarea sau destinul a făcut să mă întâlnesc cu partenera lui de dans (să-i spunem „EA”), persoana lângă care – şi datorită căreia – premiile la concursurile naţionale şi internaţionale s-au ţinut lanţ. În mod sigur, regretul că o distanţă mare şi constrângeri de ordin profesional despart această pereche şi o împiedică să mai danseze, este în egală măsură resimţit de cei doi parteneri. Nici EL nu-şi poate găsi, la el acasă, aşa repede o parteneră pe măsura celei din Bucureşti, nici EA nu speră să-l poate înlocui prea curând cu cineva de talia dânsului. Tristeţe, regrete, speranţe (cam subţiri) că poate EL va obţine, din nou, o numire la ambasada din Bucureşti. Dar, mai e mult până … cândva!

Cu câteva zile înainte de plecarea lui definitivă, cei doi ar fi trebuit să evolueze într-un ultim concurs de dans sportiv. „Ultimul tango” …. la Târgu Mureș! Cu două zile înaintea concursului, când pregătirile erau în toi, „loveşte” din senin vestea că acesta nu se mai ţine (nici nu mai contează din ce motive). La aflarea veştii, dezamăgită, întristată, furioasă, EA aruncă pe podea rochia cu care urma să apară la concurs. Rochia, săraca, fără nici o vină, cade ca o floare secerată. Jalea mută a obiectelor…

Şi noi, ce treabă avem cu toate astea? Fotografia pe care o vedeţi mai jos mi-a fost trimisă de EA cu următoarea rugăminte: ar putea scrie comunitatea noastră de haijini haiku-uri la această fotografie?

„Desigur!” …. am răspuns eu în numele tuturor. Avem o poveste frumoasă, chiar dacă (deocamdată) tristă, avem o imagine originală, care ne obligă să ieşim din tiparele comode ale fotografiei de natură …. de ce nu ne-am lăsa imaginaţia să o ia cărări nebătute până acum?

Voi culege toate poemele trimise şi voi face un montaj cu ele şi cu fotografia. Acest montaj va fi trimis de către EA, LUI, în Japonia. Va fi, fără îndoială, o surpriză dulce-amăruie pentru EL, cu atât mai mult cu cât, în timp ce conversam cu dânsul la recepţia de la ambasadă, mi-am putut da seama că are o părere foarte bună despre haiku-ul românesc. A citit cu atenţie calendarul haiku, pe care i-l dusesem în dar, şi l-a comentat ca un cunoscător. E inutil, cred, să mai adaug că vorbeşte perfect româneşte.

Avem, astfel, ocazia să realizăm împreună un proiect original şi să facem o bucurie unui japonez îndrăgostit de ţara noastră, nostalgic după dansul sportiv şi partenera lui de aici, şi fin cunoscător al haiku-ului românesc.”

Ca urmare a acestei invitaţii, s-au scris 24 de haiku-uri (sau cu pretenţii de). Ele au fost montate într-un ansamblu intersant de către graficiana Constanţa Erca, acesta urmând să ia calea Japoniei, atât în format electronic, cât şi tipărit.

Mie, povestea mi-a inspirat următoarea „emanaţie”:

Acorduri stinse –

rochia încă-şi aşteaptă

ultimul tango

Iată şi răspunsul EI, pe care l-am primit prin intermediul Ioanei Dinescu, un fel de "ridicarea vălului", cum îl numeşte: 

""Doresc să vă mulțumesc pe această cale pentru imaginile deosebite, transpuse în cuvinte, inspirate de fotografia unei rochii aruncate pe podea, într-un gest de tristețe, neputință și disperare. Și pentru că odată cu publicarea haiku-urilor timpul alocat acestui ”mister” a expirat, îmi permit, cu permisiunea doamnei Ioana Dinescu, să divulg câte ceva despre identitatea personajelor.

Povestea scrisă în pași de dans de ”EL” si ”EA” a început în luna februarie a anului 2009 și s-a terminat în ianuarie 2013, după aproape 4 ani în care perechea a participat la 100 de competiții de dans sportiv în 30 de localități din România și 4 țări străine. 

Competiția la care perechea a urcat pentru prima oară pe cea mai înaltă treaptă a podiumului a avut loc la sfârșitul lunii octombrie 2009, eveniment surprins în două articole de presă apărute în Adevărul de Seară (din păcate, articolul original nu mai există pe site-ul publicației) și Jurnalul Național. 

În 2011 ”EL” a vorbit câteva cuvinte despre dans în cadrul emisiunii Garantat 100% de la TVR. În același an - și tot la TVR - cei doi au fost invitați să participe la Gala Persoanelor cu Dizabilități iar în 2012, aproape de sfârșitul poveștii, Realitatea TV le-a dedicat în exclusivitate reportajul Diplomația Dansului. 

În tot acest timp au mai existat diverse articole și interviuri, în mediul online și nu numai, printre care amintim intervul publicat în revista Flashdance după ce perechea a câștigat Cupa României doi ani consecutiv (2010 și 2011) și Dansul nu are vârstă, publicat pe blogul de psihologie sportivă al Nicoletei Tănase-Trifu (pe care cu această ocazie am descoperit-o și în ipostaza de autoare de haiku :)) Un ultim articol foarte cuprinzator despre activitatea lor ( Întotdeauna mai e loc în vârf ) a fost publicat în noiembrie 2012 de RomâniaPozitivă. 

Momentul premierii speciale pentru 100 de concursuri (și 100 de ani vârstă cumulată a ambilor parteneri!) a inclus și un dans demonstrativ, pe o melodie japoneză. De asemenea, cei care cunosc și limba japoneză, probabil vor zâmbi urmărind un vals vienezcu cuvinte amuzante (despre o rață care se plimbă la Paris), melodie pe care de obicei DJ-ul clubului o punea atunci când cei doi evoluau pe ring. 

Iar pentru că bucuria ultimului concurs împreună le-a fost refuzată, și pentru că tristețea, frustrarea și neputința erau prea greu de îndurat (nu mai era timp pentru un alt concurs, ”EL” trebuia să plece!) cei doi au decis să le transforme în ceva frumos, de dăruit altora, de Crăciun. Așa se face că ultimul lor dans a fost dedicat bătrânilor din azil, în ajunul Crăciunului.

Cam așa a fost povestea noastră. Sperăm, așa cum spunea și doamna Dinescu în prezentarea proiectului, că a fost doar un prim episod. Dar ce va mai fi, doar Dumnezeu știe. Noi avem încredere că într-o zi ne vom revedea. Și pentru că, deși partenerul meu (încă mi-e greu să-l numesc ”fostul partener”!) nu a văzut aceste rânduri, dar sunt sigură că mi s-ar fi alăturat în mulțumirile adresate acestui grup de poeți deosebiți, îmi permit să-l adaug la semnătura acestui mesaj nu doar ca”EA” și ”EL”, ci așa cum am fost cunoscuți în lumea dansului, adică

Yoshi și Elena

PS Mai multe imagini foto/video din concusuri puteți vedea pe www.tanguera.ro iar pe mine mă găsiți și pe Facebook - atât ca simplu "utilizator" cât și ca pagină."

Eu vă doresc, stimaţi Elena si Yoshi, să mai dansaţi împreună, să mai câştigaţi multe concursuri, să vă bucuraţi şi, totodată să îi bucuraţi şi pe alţii, de/ cu  această minunată artă care este dansul!

NIHIL SINE DEO

       Autor: Sergiu Găbureac           

Am asistat zilele trecute, în direct, la executarea Bisericii Ortodoxe Române la televiziunea unuia dintre cei 21.200 de atei din România. La o populaţie de 19.043.767 locuitori stabili în 2011. Constat atacuri similare pe diverse reţele de socializare. Nu iau în discuţie cifrele vehiculate. False de la un capăt la altul. E suficient să intraţi pe www.patriarhia.ro, pentru a vă lămuri ce a făcut şi ce face instituţia supusă tirului înverşunat.

Mă întreb, doar, cui serveşte demolarea principalului factor civilizator al poporului român ?

După ce acceptăm cu toţii, tacit, trimiterea în derizoriu a învățământului românesc, căscând gura cu satisfacție la tot ce se întâmplă prin wc-urile şcolii româneşti. După ce altă instituție civilizatoare, cea a corpului medical, este pusă la zid, zi de zi, prin exacerbarea cazurilor de malpraxis prezentate. A venit rândul Bisericii. Nu a Bisericii în ansamblul ei (18 culte în România), ci a Bisericii Ortodoxe Române. 

Are Slavici (parcă aud, unii se vor întreba: - Cine-i Slavici ?) o nuvelă ce dă răspuns fără echivoc tuturor celor născuţi pe cracă. Popa Tanda. Mii de preoţi, ca părintele Trandafir, au menţinut şi ridicat, moral, spiritual şi material, poporul român de-a lungul veacurilor. Astfel de modele vii au făcut ca satele şi oraşele României să se dezvolte şi să trăiască în armonie. Au contribuit la civilizarea locurilor unde au păstorit şi răspândit învăţăturile tablelor pentru viaţa cea de toate zilele. Au făcut ca limba şi cultura românănească să se păstreze şi să evolueze odată cu vremurile. Din Biserică s-au desprins, de-a lungul timpurilor, celelalte instituţii civilizatoare ale comunităţii: şcoala, biblioteca publică, medicul, agronomul, poliţistul comunitar ...

Mii de preoţi ortodocşi au umplut închisorile comuniste şi mulţi au plătit cu viaţa pentru devotamentul lor faţă de naţie şi convingerile lor religioase. Ne este ruşine, că, în sfârşit, după secole de întârziere, construim şi noi o catedrală a neamului !?! Întregind, astfel, lanţul energetic protector rupt de zeci de ani ! De unde atâta înverşunare şi ură împotriva unei instituţii, care reprezintă însăşi coloana vertebrală a poporului român ? Ce ştiu decerebraţii 0,1% despre rolul Bisericii Ortodoxe Române ? Sau, tocmai, pentru că ştiu atacă cu atâta furie. Biserica este poporul în esenţa lui.

Decăderea instituţiilor civilizatoare româneşti a început prin anii ’70. Odată cu dedulcirea unor profesori din înaltele şcoli universitare, politehnice, medicale, teologice, administrative. Rezultatul ? Apariţia de rebuturi cu rol civilizator, care dau apă la moară câtimii atee. Dar, de aici, până la anatemizarea factorilor civilizatori e cale lungă. Sunt zeci de mii de apostoli civilizatori, care îşi fac datoria şi în care poporul are deplină încredere. Oameni care sfinţesc locul !

Mergeţi prin aşezările patriei şi veţi constata realitatea dură. În ciuda infrastructurii deficitare, România supraveţuieşte datorită acestor cultivatori şi păstrători de învăţături şi tradiţii.

Preotul, învăţătorul, bibliotecarul, medicul, agronomul sau poliţistul merită din plin respectul nostru. În egală măsură. Ei ne asigură liniştea spirituală, cultura minimală, informaţia necesară, prevenţia sanitară, siguranţa zilei de azi şi de mâine. 

Nu discutăm, aici, de cei care au dat cinstea pe ruşine. Uscăturile, care trebuie supuse oprobriului public. De la vlădică până la opincă !

România profundă rezistă, datorită lor, asaltului unor modele de viaţă imorale, pline de ispite. De fapt adevărate antimodele. Culmea, intens mediatizate pe toate canalele de tot felul de canalii.

Toate acestea se petrec în lipsa unei democraţii autentice. Proverbul cu peştele de la cap … este mai valabil ca oricând !  

Sergiu Gãbureac

februarie 2013

Mulţumesc domnului Sergiu Găbureac pentru acordul de a prelua articolul domniei sale!