"A unsprezecea poruncă" - recenzie de Tudor CICU

      Dacă ne gândim că uneori prin vis, oamenii îşi „citesc” destinul (şi acesta nu poate fi de cele mai multe ori, unul fericit), atunci, am descoperit - nu fără o imensă surpriză şi dezamăgire, după Coleridge – că tot rostul vieţii nu va fi decât o grea aşteptare în restaurarea celor din urmă viziuni. Ne mulţumim, deocamdată, că lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare din poemul liric Kubla Khan (cca. Cinzeci şi ceva de versuri rimate, se zice că au fost visate). Am scris, cândva, cu privire la proza Loredanei Dalian, accentuând, cu privire la proza autoarei, sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi „Scrisori netrimise” - romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Menţionam acolo, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, aplecarea prozatoarei către un univers al trăirilor directe, un lanţ cauzal al întâmplărilor legate de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. „Cine nu e natural fericit, nu poate cunoaşte decât fericirea consecutivă crizelor de disperare” – scria Emil Cioran. Sub acest aspect îşi scrie Florentina-Loredana Dalian povestirile din cartea „A unsprezecea poruncă”, 2012, carte care a primit premiul „Mircea Micu” la Festivalul Titel Constantinescu, a V-a ediţie, Rm-Sărat. Cele 15 schiţe şi povestiri sunt scrise cu nostalgia lui „a fost odată” şi că istoria întâmplărilor au ca tărâm, „ţara”: plecărilor, amăgirilor şi viselor pentru care nu mai există întoarcerea spre împlinire. Şi, de aici, înscrierea ficţională pe tabla legilor lui Moise, a celei de-a unsprezecea porunci: „să nu visezi”, vine firesc. Răzbat din ele, dorinţa Celui-care-Scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile lor, şi înţelesurile lor. Iată ce notează prozatoarea, în chiar prima filă a cărţii: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate”. Şi, ceva mai încolo: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi!” Cu certitudine, viziunile prozatoarei nu sunt dintr-un vis, cum încearcă să ne determine să gândim, după fiecare povestire. Şi asta, pentru că aici chiar suntem de partea lui E.A. Poe, când bine spunea că cei care visează ziua sunt într-o continuă, uimită revelaţie; pe când celor care visează noaptea, multe lucruri le scapă. Uneori (ca în schiţa  „Poveştile Gării de Nord. Maria”) nu amăgirea e cea care îşi pune amprenta pe starea sufletească a personajului, doar că „sufletul îi fusese întors pe dos”. Semnele care tot vin (de la cei bătrâni), în amintita schiţă, cad pe darul spiritualităţii prozatoarei, care îl proiectează în universul prin care fiinţa, prin puterea gândirii, poate influenţa mersul faptelor reale, vizibile, şi ţine aprinsă torţa cu puterile de luptă ale binelui împotriva răului. Dezamăgirea nu-i întotdeauna, a personajului trăitor (ca în schiţa „Mereu alţi călători”), cât a celui care scrie şi, asistând la neputinţa dinaintea raţiunii, se rosteşte prin scris: „Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători”. Că fericirea se plăteşte cu „lacrimi” ale sufletului, ştie asta foarte bine eroina din schiţa „Moara”. În „Moara”, un gust amar de Număr-fără-soţ, de floare de Nu-mă-uita, ne încearcă atunci când prozatoarea rupe cu încetinitorul „fâşii dintr-o amintire” pentru a-şi încropi peste suflet „un bandaj nepriceput”. Umbrele acestor amintiri înlocuiesc un întreg trecut prin imaginea lor succesivă, imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni de iubiri între Fiinţa neajutorată - Fiinţa puternică. Tot despre iubire e şi schiţa „Zina”, o altă dramă trăită fragmentar între iluzoriu şi realitate. Trag aceste personaje un S.O.S. al sufletelor lor eşuate, sau prozatoarea le acceptă înfrângerile după ce le-a descoperit dedesubturile? Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile care se petrec în acest micro-cosmos sufletesc dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei care se desfăşoară în acest „tumult” sufletesc. Sub acest argument puternic al credinţei în iubirea sinceră, dar care se dovedeşte şi ea aruncată în aer, povestirea „S.O.S.” devine una din poveştile de referinţă ale volumului. Cititorul speră că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie, a firii noastre umane) asupra adevărului deja rostit, după o definitivă şi dureroasă despărţire a eroinei de omul pe care l-a iubit sincer „în tăcere”: tânărul locotenent Vasea. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o lume străină şi rece: „Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe cu reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu... după deget”. Citindu-i schiţele şi povestirile tinerei prozatoare, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Ca şi bunica din schiţa de început „Să pleci. Niciodată să rămâi”, bunica mea, după tată, printre firele toarse de lână, îmi mai transmitea astfel de „atenţii”. Prozatoarea Florentina-Loredana Dalian are „glas fermecat” şi chemare spre povestirea „în direct”. Monologul prozatoarei te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi pentru care lăsam scăldat, lăsam joaca pe islaz şi, câte mai câte... Printre povestirile care mai atrag atenţia cititorului, să amintim şi cele două reuşite: „Plasa monofilară” şi „Cântecul”, unde magia şi fenomenologia personajelor „Costel” şi „Călugărul”, nasc de pe acum întrebări pentru alte drumuri şi poteci ce vor urma a fi scrise, în vreun roman pe mai târziu, ori va rămâne doar „steaua numită Amărăciune” (destinul), după cum spunea Dimitrie Cantemir? Citind acest „cântec” interior al Călugărului fără chip, naraţiunea îmi aminteşte de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care autorul o deschide cititorului, invitându-l să se privească mai întâi într-o oglindă, şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriţi în oglindă şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din memorie, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, citind „Cântecul”, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma toiagului uitat de un călugăr luat de pe şosea, aflat la auto-stop, şi o căruţă de vise în urmă, în manuscrisul aflat în „sertarele” de pe blogul prozatoarei, cred că am intuit ce va urma. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta prin care cititorul va intra în povestea de mai târziu, rămâne de văzut. Până la acest punct, e minunată „povestea” autoarei, deşi, narările ei prea seamănă cu cele ale unui prozo-poem. Dar, între prozo-poem şi naraţiune există o incompatibilitate. Poemul e un câştig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea însă, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Soluţia: autorul musai să nareze întâmplări şi să-şi pună personajele în situaţii fără ieşire, nebănuite pentru cititor. Zina, care seamănă cu „un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt”, ar trebui să ştie ca şi Maria (cea uitată într-o gară), că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânii, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba, acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Sfatul acela îşi are tâlcul său şi astăzi. După cum vedem cu toţii, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi, prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce „ea” nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta şi cei de după noi. M-aş bucura să mă creadă şi să mă audă şi autoarea.

Tudor CICU

August 2012 

Mulţumesc, domnule Tudor Cicu! Nici nu v-am dat bine cartea, proaspăt ieşită de sub tipar, şi v-aţi aplecat asupra ei, mai întâi cu ochiul cititorului, apoi cu cel al criticului. Frumos gestul, iar eu, întodeauna, în faţa unor asemenea gesturi, rămân fără cuvinte. A rămâne fără cuvinte, pentru un scriitor, nu-i puţin lucru!